4 intrări

34 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

buiguire sf vz bâiguire

BUIGUIRE s.f. 1. (Mold.) Vorbire fără rost, fără înțeles. Pildele meale buigu[i]ri și cuvintele meale într-aiuri țiind. CANTEMIR, IST. 2. (Mold., Trans. N) Zăpăcire, buimăcire, rătăcire cu mintea. A: Iară uimirea și buiuguirea menței lor iaste sămn cum i-au opustit Dumnedzău. L SEC. XVII, 136v; cf. DVS, 106r; L SEC. XVII, 138r. C: Să ne trezim din buiguire lumiei aceștie. POGREB., 95v. // B: Călugăriia iaste o buiguire a minții pururea de lucrurile ceale cerești. L ante 1693, 218r; cf. L ante 1693, 216r. ♦ Extaz, vedenie. A: Iară o femeaie de cinste, luminată cu duhul lui Dumnedzău, fu în buiguire de istîplenie, vădzînd pre Svînt Andrei unde <u>mbla prin nărod și lumina ca un stîlp de foc. DVS, 68v; cf. DVS, 34v, 149r. Variante: buiuguire (L SEC. XVII, 136v, 138r). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguit1, buiguit2, buiguitor, buiguitură. Cf. brodelnicitură, buiguitură, îngăimeală; cebală; buiguit1. substantiv feminin

BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolvongni „a rătăci”.

bâiguí [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-, bâlg-, bulg-, bvâig-, (înv) îmbui- / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.

bîigui vb. IV. 1 intr. A vorbi incoerent, încurcat, nedeslușit (Colivescu, cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? (ALECS.). ♦ A spune prostii. ◊ (tr.) Bîiguie și el ceva acolo. 2 refl. (înv.) A se zăpăci, a se ameți de cap. S-au mirat și s-au buiguit tiranul (DOS.). • prez.ind. bîigui. și (reg.) buigui vb. IV. /cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

BÎIGUÍ, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu,cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buiguí (ȘEZ. II 128) vb. IV.

BÎIGUÍ, bî́igui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngîna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.

A BÂIGUÍ bâigui intranz. A vorbi incoerent și confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni

BUIGUI vb. (Mold.) 1. A vorbi alandala. L-au învățat să creadză întru Hristos și să nu mai dzîcă că-i năroc și cealea ce-a să pață omul, cum buiguia întîi. DVS, 154r. Și altele cîte buiguiaște, tuturor sînt știute. CANTEMIR, HR. 2. A aiura, a delira, a rătăci cu mintea; a (se) zăpăci, a (se) ului, a (se) năuci, a (se) buimăci. A: Îi părea că doară visadză sau buiguiaște. DVS, 76v. S-au mirat și s-au buiguit tiranul. DOSOFTEI, VS. Pre muritori buiguiești, îmbeți și nebunești. CANTEMIR, IST. ◊ Fig. Cînd mădularele buiguiesc, lipsa crierilor arată. CANTEMIR, IST. // B: Și va buiugui asupra mea sufletul mieu. BIBLIA (1688). Variante: buiugui (BIBLIA, 1688). Etimologie: magh. bolyo(n)gni „a rătăci”. Vezi și buiguire, buiguit1, buiguit2, buiguitor, buiguitură. Cf. brodi (2), îngăima (1); cebălui, hămei. verb

buiguì v. a vorbi aiurea, a spune vrute și nevrute. [Origină necunoscută].

bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 3 bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia; conj. prez. 3 să bâiguie

bâiguí vb., ind. prez. 1 sg. bâigui, 3 sg. și pl. bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguiá

bîigui (ind. prez. 1 sg. bîigui, 3 sg. și pl. bîiguie)

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

BÂIGUÍ vb. v. aiura, ameți, buimăci, delira, năuci, zăpăci.

bîigui vb. v. AIURA. AMEȚI. BUIMĂCI. DELIRA. NĂUCI. ZĂPĂCI.

BÎIGUI vb. a bălmăji, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

bîiguí (-uiésc, bîiguít), vb.1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu, 1970; MDA).

buiguí, vb. intranz. – v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).

buiguí, vb. intranz. – v. bâigui.

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (MDA).

buiguí, v.i. v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).

Intrare: buiguire
buiguire
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: buiguire
buiguire infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • buiguire
  • buiguirea
plural
  • buiguiri
  • buiguirile
genitiv-dativ singular
  • buiguiri
  • buiguirii
plural
  • buiguiri
  • buiguirilor
vocativ singular
plural
Intrare: bâigui
verb (V343)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • bâigui
  • bâiguire
  • bâiguit
  • bâiguitu‑
  • bâiguind
  • bâiguindu‑
singular plural
  • bâiguie
  • bâiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • bâigui
(să)
  • bâigui
  • bâiguiam
  • bâiguii
  • bâiguisem
a II-a (tu)
  • bâigui
(să)
  • bâigui
  • bâiguiai
  • bâiguiși
  • bâiguiseși
a III-a (el, ea)
  • bâiguie
(să)
  • bâiguie
  • bâiguia
  • bâigui
  • bâiguise
plural I (noi)
  • bâiguim
(să)
  • bâiguim
  • bâiguiam
  • bâiguirăm
  • bâiguiserăm
  • bâiguisem
a II-a (voi)
  • bâiguiți
(să)
  • bâiguiți
  • bâiguiați
  • bâiguirăți
  • bâiguiserăți
  • bâiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • bâiguie
(să)
  • bâiguie
  • bâiguiau
  • bâigui
  • bâiguiseră
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • buigui
  • buiguire
  • buiguit
  • buiguitu‑
  • buiguind
  • buiguindu‑
singular plural
  • buiguie
  • buiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiam
  • buiguii
  • buiguisem
a II-a (tu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiai
  • buiguiși
  • buiguiseși
a III-a (el, ea)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguia
  • buigui
  • buiguise
plural I (noi)
  • buiguim
(să)
  • buiguim
  • buiguiam
  • buiguirăm
  • buiguiserăm
  • buiguisem
a II-a (voi)
  • buiguiți
(să)
  • buiguiți
  • buiguiați
  • buiguirăți
  • buiguiserăți
  • buiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguiau
  • buigui
  • buiguiseră
Intrare: buigui
verb (V343)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • buigui
  • buiguire
  • buiguit
  • buiguitu‑
  • buiguind
  • buiguindu‑
singular plural
  • buiguie
  • buiguiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiam
  • buiguii
  • buiguisem
a II-a (tu)
  • buigui
(să)
  • buigui
  • buiguiai
  • buiguiși
  • buiguiseși
a III-a (el, ea)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguia
  • buigui
  • buiguise
plural I (noi)
  • buiguim
(să)
  • buiguim
  • buiguiam
  • buiguirăm
  • buiguiserăm
  • buiguisem
a II-a (voi)
  • buiguiți
(să)
  • buiguiți
  • buiguiați
  • buiguirăți
  • buiguiserăți
  • buiguiseți
a III-a (ei, ele)
  • buiguie
(să)
  • buiguie
  • buiguiau
  • buigui
  • buiguiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

bâigui, bâiguiverb

  • 1. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. DLRLC
    • 1.1. A vorbi fără șir (în somn sau în delir). DLRLC
      • format_quote L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. DLRLC
  • 2. A vorbi încet și nedeslușit. DLRLC
    • format_quote Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. DLRLC
    • format_quote (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. DLRLC
  • comentariu Prezent indicativ și: bâiguiesc. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.