buiguire sf vz bâiguire

buiguire s.f. v. bîiguire.

BUIGUIRE s.f. 1. (Mold.) Vorbire fără rost, fără înțeles. Pildele meale buigu[i]ri și cuvintele meale într-aiuri țiind. CANTEMIR, IST. 2. (Mold., Trans. N) Zăpăcire, buimăcire, rătăcire cu mintea. A: Iară uimirea și buiuguirea menței lor iaste sămn cum i-au opustit Dumnedzău. L SEC. XVII, 136^v; cf. DVS, 106^r; L SEC. XVII, 138^r. C: Să ne trezim din buiguire lumiei aceștie. POGREB., 95^v. // B: Călugăriia iaste o buiguire a minții pururea de lucrurile ceale cerești. L ante 1693, 218^r; cf. L ante 1693, 216^r. ♦ Extaz, vedenie. A: Iară o femeaie de cinste, luminată cu duhul lui Dumnedzău, fu în buiguire de istîplenie, vădzînd pre Svînt Andrei unde <u>mbla prin nărod și lumina ca un stîlp de foc. DVS, 68^v; cf. DVS, 34^v, 149^r. Variante: buiuguire (L SEC. XVII, 136^v, 138^r). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguit¹, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. brodelnicitură, buiguitură, îngăimeală; cebală; buiguit¹. substantiv feminin

BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolvongni „a rătăci”.

bâiguí [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-, bâlg-, bulg-, bvâig-, (înv) îmbui- / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.

buigui v vz bâigui

bîigui vb. IV. 1 intr. A vorbi incoerent, încurcat, nedeslușit (Colivescu, cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? (ALECS.). ♦ A spune prostii. ◊ (tr.) Bîiguie și el ceva acolo. 2 refl. (înv.) A se zăpăci, a se ameți de cap. S-au mirat și s-au buiguit tiranul (DOS.). • prez.ind. bîigui. și (reg.) buigui vb. IV. /cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

buigui vb. IV. v. bîigui.

BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.

BÎIGUÍ, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buiguí (ȘEZ. II 128) vb. IV.

BÎIGUÍ, bî́igui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngîna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.

A BÂIGUÍ bâigui intranz. A vorbi incoerent și confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni

BUIGUI vb. (Mold.) 1. A vorbi alandala. L-au învățat să creadză întru Hristos și să nu mai dzîcă că-i năroc și cealea ce-a să pață omul, cum buiguia întîi. DVS, 154^r. Și altele cîte buiguiaște, tuturor sînt știute. CANTEMIR, HR. 2. A aiura, a delira, a rătăci cu mintea; a (se) zăpăci, a (se) ului, a (se) năuci, a (se) buimăci. A: Îi părea că doară visadză sau buiguiaște. DVS, 76^v. S-au mirat și s-au buiguit tiranul. DOSOFTEI, VS. Pre muritori buiguiești, îmbeți și nebunești. CANTEMIR, IST. ◊ Fig. Cînd mădularele buiguiesc, lipsa crierilor arată. CANTEMIR, IST. // B: Și va buiugui asupra mea sufletul mieu. BIBLIA (1688). Variante: buiugui (BIBLIA, 1688). Etimologie: magh. bolyo(n)gni „a rătăci”. Vezi și buiguire, buiguit¹, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. brodi (2), îngăima (1); cebălui, hămei. verb

BUIUGUI vb. v. buigui. verb

BUIUGUIRE s.f. v. buiguire. substantiv feminin

buiguì v. a vorbi aiurea, a spune vrute și nevrute. [Origină necunoscută].

bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).

búĭguĭ V. bîĭguĭ.

bâigui (a ~) vb., ind. prez. 3 bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia; conj. prez. 3 să bâiguie

bâiguí vb., ind. prez. 1 sg. bâigui, 3 sg. și pl. bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguiá

bîigui (ind. prez. 1 sg. bîigui, 3 sg. și pl. bîiguie)

bâiguiesc, -uește 3, -uiam 1 imp.

BÂIGUÍ vb. v. bombăni.

BÂIGUÍ vb. v. aiura, ameți, buimăci, delira, năuci, zăpăci.

bîigui vb. v. AIURA. AMEȚI. BUIMĂCI. DELIRA. NĂUCI. ZĂPĂCI.

BÎIGUI vb. a bălmăji, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

A bâigui ≠ a răspica

bîiguí (-uiésc, bîiguít), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu, 1970; MDA).

buiguí, vb. intranz. – v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).

buiguí, vb. intranz. – v. bâigui.

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (MDA).

buiguí, v.i. v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).