bucățea sf [At: DA / Pl: ~ele / E: bucată + -ea] Bucată mică.

BUCĂȚEÁ s. f. v. bucățică.

BUCĂȚEÁ, bucățele, s. f. Bucățică. – Din bucată + suf. -ea.

bucăți vt [At: DEX² / Pzi: ~țesc / E: bucată] (Pop) A face bucăți.

bucățícă sf [At: DOSOFTEI, V. S. 86/2 / Pl: ~țele / E: bucată + -ică] 1-2 (Șhp) Bucată (mică). 3 (Fig; fam) Fată (sau femeie) frumoasă. 4 (Arg; îs ~ bună) Femeie ușoară. 5 (Fam; îs ~ ruptă) Persoană care seamănă foarte mult cu unul din membrii familiei sale. 6 Ceea ce servește (în cantitate mică) de mâncare. 7 (Îe) A-și da ~ ca de la gură A fi foarte darnic sau altruist. 8 (Îe) A lua (cuiva) ~ ca de la gură A lipsi pe cineva de strictul necesar traiului. corectată

BUCĂȚÍ, bucățesc, vb. IV. Tranz. A tăia sau a sfîșia în bucăți; a îmbucătăți. Cum numai au fost bucățit Petrea făt-frumos, au și început bivolii... a se bate. SBIERA, P. 122. Hîrbul mi l-ai bucățit. ALECSANDRI, P. P. 351. ◊ (Cu complement intern) Paloș din teacă scotea, Bucățele-l bucățea. TEODORESCU, P. P. 503.

BUCĂȚÍCĂ, bucățele, s. f. Diminutiv al lui bucată. 1. v. bucată (1). I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită. CREANGĂ, P. 143. Sfîșiind pasportul, aruncam bucățelele în apă. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A tace (sau a tăia, a rupe) bucățele (-bucățele) = a fărîmița, a mărunți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 12.4. Îl făcu bucățele-bucățele, cu paloșul. ISPIRESCU, U. 64. Șarpele se zvîrcolea... Și d-a lungul se lungea. Atunci el mi-l tăbăra, Bucățele că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 443. (În legătură cu verbele «a fi», «a semăna» etc.) Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă, bucățică = exact la fel, leit (cu cineva). Îți samănă ție, ruptă bucățică! CREANGĂ, P. 75. Fețișoara lui... bucățică ruptă tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. Îmi seamănă mie... bucățică tăiată. ALECSANDRI, T. I 173. ♦ (Prin restricție, cu nuanță afectivă) Lucru de mîncare. Îi puneau masă curată și-i păstrau bucățica cea mai aleasă, cînd venea de la serviri la trei. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi generos. A-i lua (cuiva) bucățica din gură = a exploata pe cineva, lipsindu-l chiar și de strictul necesar. [Boierul] ca un om făr’de inimă, a tot căutat să ne gîtuie și să ne ieie și bucățica copiilor din gură. BUJOR, S. 72. 2. v. bucată (2). Merg o bucățică bunișoară. SBIERA, P. 173. Averea bogatului mănîncă bucățica săracului ( = din cauza exploatării, țăranul sărac pierde și puținul ce-l are). – Variantă: (rar) bucățeá (MARIAN, la TDRG) s. f.

BUCĂȚÍ, bucățesc, vb. IV. Tranz. A tăia sau a sfâșia în bucăți; a îmbucătăți. – Din bucată.

BUCĂȚÍCĂ, bucățele, s. f. Diminutiv al lui bucată. ◊ Expr. A face (sau a tăia, a rupe în) bucățele (-bucățele) = a fărâmița, a mărunți. Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă bucățică = exact, la fel; leit. ♦ Lucru de mâncare. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi darnic. A-i lua (cuiva) bucățica din (sau de la) gură = a lipsi (pe cineva) chiar și de strictul necesar.

A BUCĂȚÍ ~ésc tranz. (ființe sau obiecte) A tăia la nimereală în bucăți mărunte; a ciopârți; a ciocârti. /Din bucată

bucățì v. a face bucăți.

bucățică f. bucată mică; bucățică ruptă din, leit, aidoma la chip.

bucățesc v. tr. Fac bucățĭ, fragmentez. – În nord și bî-.

bucățícă f., pl. ele (dim. d. bucată). Bucată mică. Fig. Iron. Bună bucățică, bun tacîm, bună pramatie: acest băĭat e o bună bucățică. Bucățică ruptă, leit, aidoma: acest băĭat e bucățică ruptă tată-su. Pl. Lucrurĭ bune (de mîncare). – În nord și bî-.

bucățeá (pop.) s. f., g.-d. art. bucățélei; pl. bucățéle, art. bucățélele

bucățí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bucățésc, imperf. 3 sg. bucățeá; conj. prez. 3 să bucățeáscă

!bucățícă s. f., g.-d. art. bucățélei; pl. bucățéle, art. bucățélele