4 definiții pentru brianță


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BRIÁNȚĂ s. f. (Franțuzism) Strălucire. [Pr.: bri-an-] – Din fr. brillance.

BRIÁNȚĂ s. f. (Franțuzism) Strălucire. [Pr.: bri-an-] – Din fr. brillance.

BRIÁNȚĂ s. f. 1. strălucire. 2. (fig.) splendoare, măreție, pompă. (< fr. brillance)

briánță s. f. (franțuzism; livr.) Strălucire ◊ „A.B. [este] inteligent cu măsură (iată o supremă probă de electrificare interioară: să înțelegi și că uneori prea multă brianță strică).” Cont. 3 XI 78 p. 8. ◊ „[...] aparatul lui I.M. își dă drumul cu brianță, plutește peste livezi, peste câmpuri, parcă peste însuși spațiul mioritic [...]” R.l. 17 IV 80 p. 2 (din fr. brillance; DMC 1970; DEX-S)


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

briánță s. f. (sil. bri-an-)

Intrare: brianță
  • silabație: bri-an-ță
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • brianță
  • brianța
plural
genitiv-dativ singular
  • brianțe
  • brianței
plural
vocativ singular
plural

brianță

etimologie: