BRĂCINAR, brăcinare, s. n. (Pop.) 1. Șiret, sfoară sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului izmenele, ițarii etc.; brâneț. 2. Vergea de oțel care leagă coarnele plugului, pentru a le întări. – Brăcină (reg. „cingătoare” <lat.) + suf. -ar.

brăcinar smn [At: LM / V: bărci~, breci~, brici~ / Pl: ~e, ~i / E: brăcire + -ar] 1 Ață (șiret, sfoară, curea) care se bagă prin îndoitura de sus a izmenelor (a ițarilor sau cioarecilor) spre a le putea strânge pe mijloc Si: brăneț (1), brănișor (3). 2 (Pop; îe) A fi tare în ~ A fi bogat. 3 (Pop; îe) A-l ține ~ul A avea curaj. 4 (Pex) Splină a calului. 5 Vergea de fier care unește coarnele plugului pentru a le întări.

brăcinar s.n. 1 Șiret sau sfoară care se bagă în îndoitura de sus a izmenelor, a ițarilor etc. și se strînge în jurul mijlocului. Copil cu brăcinar de sfoară (D. ZAMF.). ◊ Expr. A-i țîțîi (cuiva) brăcinarul v. țîțîi. 2 Vergea de oțel care leagă coamele plugului pentru a le întări. • pl. -e. și (reg.) brăcirar s.n. /brăcină + -ar.

BRĂCINAR, brăcinare, s. n. 1. Șiret, sfoară sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului izmenele, ițarii etc.; brâneț. 2. Vergea de oțel care leagă coarnele plugului, pentru a le întări. – Brăcină (reg. „cingătoare” < lat.) + suf. -ar.

BRĂCINAR, brăcinare, s. n. Șiretul (sau sfoara, cureaua) care se bagă în îndoitura de sus a izmenelor, a ițarilor sau a cioarecilor, spre a-i putea strînge pe mijloc. Își spînzură cuțitul la spate, într-un ochete de la brăcinarul nădragilor. GALACTION, O. I 299. Copil cu brăcinar de sfoară. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 204.

BRĂCINAR, brăcinare, s. n. (Pop.) Șiretul (sau sfoara, cureaua) cu care se strîng în jurul mijlocului izmenele, ițarii etc. – Din brăcire (puțin folosit) + suf. -ar.

brăcinar n. 1. Tr. curea de strâns nădragii (sau bracele); 2. fig. spetează ce leagă capetele cracilor la piscul carului.

brăcinár n., pl. e (din brăcirar, d. brăcire). Vest. Sfoara cu care se strîng cioareciĭ. Lemnu care unește furca caruluĭ (în care se îmbucă furca caruluĭ). – Și bîrcinar.

bârcinar sn vz brăcinar

brecinar sn vz brăcinar

bricinar sn vz brăcinar

brăcirar s.n. v. brăcinar.

bîrcinár V. brăcinar.

brăcinar (pop.) s. n., pl. brăcinare

brăcinar (pop.) s. n., pl. brăcinare

brăcinar s. n., pl. brăcinare

brăcinar s. n., pl. brăcinare; (în gen.) s. m., pl. brăcinari, conform Dicționarului limbii române (Academia Română).

brăcinar, -nare.

BRĂCINAR s. v. crucea dinapoi, spetează.

BRĂCINAR s. (pop.) bârneț. (~ la ițari.)

brăcinar s. v. CRUCEA DINAPOI. SPETEAZĂ.

BRĂCINAR s. (pop.) bîrneț. (~ la ițari.)

brăcinar, brăcinari, s.m. (reg.) Șnur, sfoară, ață împletită cu care se leagă pantalonii (gacii, gatiile) în jurul brâului: „El n-o știut că de Fata Pădurii poți scăpa cu o căpățână de ai și cu brăcinaru de la izmene” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 103). (Sec. XVI). – Din brăcire, brăcină „cingătoare, cordon” + suf. -ar (DEX, MDA).

brăcinar, brăcinari, s.m. – (reg.) 1. Șnur, sfoară, ață împletită cu care se leagă pantalonii (gacii, gatiile) în jurul brâului: „El n-o știut că de Fata Pădurii poți scăpa cu o căpățână de ai și cu brăcinaru de la izmene” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 103). 2. Brăcinăriță „puntea dintre coarnele plugului”; bulfeie, brățară (ALR, 1956: 20). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din brăcire, brăcină „cingătoare, cordon” (< lat. pop. bracile) + suf. -ar (DEX, MDA).

brăcinar, -i, s.m. – 1. Șnur, sfoară, ață împletită cu care se leagă pantalonii (gacii, gatiile) în jurul brâului. 2. Puntea dintre coarnele plugului (de obicei, în forma diminutivă, brăcinăriță); bulfeie, brățară (ALR 1956: 20). – Din brăcie + -ar.

desfăcut la brăcinari expr. care provoacă (pe cineva) la o competiție.