volintir sm [At: N. COSTIN, LET. II, 71/24 / V: (înv) ~len~, ~lon~, ~lonter, (reg) bo~, (îvr) ~lentiriu, volnătir / Pl: ~i / E: rs волентир, волонтёр, bg волонтир] 1 (Îrg) Voluntar (11). 2 (Îrg; dep) Voluntar înrolat în armata lui Ipsilante, în timpul Revoluției de la 1821. 3 (Îrg; dep) Tâlhar. 4 (Fam; dep) Scandalagiu. 5 (Reg) Om fără căpătâi.

volintir s.m. (înv.) 1 Voluntar. 2 (ist.; adesea deprec.) Voluntar înrolat în armata lui Ipsilanti, în timpul revoltei din 1821, conduse de Tudor Vladimirescu. Unii volintiri se răslețeau de oastea strînsî și cercetau conacele. (CA. PETR.). • pl. -i. și (înv.) volentir, volontir s.m. /<rus. вопонмер.

VOLINTIR², volintiri, s. m. Soldat din cetele lui Ipsilante (care au luptat în perioada zaverei din 1821 la noi în țară); p. ext. soldat voluntar. Au fost volintiri care au luptat alături de ruși. CAMIL PETRESCU, O. II 31. Șeful meu, polițaiul... [fusese] volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor. CARAGIALE, la CADE. Am fugit... de frica unei cete de turci care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. ◊ (Depreciați) Nineaca... ne-mpușcă!... – Vai de mine, c-aista-i volintir! ALECSANDRI, T. I 191. Vameșii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele ca în vremea volintirilor. id. la CADE.

bolintir sm vz volintir

volentir sm vz volintir

volentiriu sm vz volintir

volnătir sm vz volintir

volonter sm vz volintir corectat(ă)

volontir sm vz volintir corectat(ă)

volentir s.m. v. volintir.

volontir s.m. v. volintir.

volintir (zavergiu; soldat voluntar) (înv.) s. m., pl. volintiri