birbant sm vz berbant

BIRBANT 👉 BERBANT.

berbant, ~ă [At: BELDIMAN, ap. TDRG / V: bir~ / Pl: ~nți / E: ngr βερβάντις] (Înv; fam) 1-2 sm, a (Bărbat) afemeiat Si: crai, craidon, ștrengar. 3 a (Fig; rar) Ușuratic.

berbant s.m. (fam.) Bărbat afemeiat; crai. ♦ Pungaș, derbedeu. • pl. -ți. /<ngr. μπερμπάντης, it. birbante.

BERBANT, ‼ BIRBANT sm. Om care duce o viață ușuratică, petrecîndu-și vremea alergînd după femei, craidon, desmățat: mi-a făcut curte, ~ul, tot drumul (ALECS.) [ngr. μπιρμπάντις < it.].

BERBANT, berbanți, s. m. (Familiar) Om ușuratic, neserios, afemeiat. Mi-a făcut curte, berbantul, tot drumul. ALECSANDRI, T. I 310. Știi tu că eu de mult te iubesc și nu cutezam să-ți spui, căci mă temeam să nu fii vreun berbant. FILIMON, C. 102. ◊ (Adjectival) Fig. Fluturi mulți... vin în urma lui un lanț, Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Popular) Ștrengar. Tot berbanții de flăcăi cîntă fetelor în joc. ȘEZ. III 108.

BERBANT, berbanți, s. m. (Înv. și fam.) Om ușuratic, neserios, afemeiat. – Ngr. birbantis (<it.).

BERBANT ~ți m. înv. Bărbat ușuratic care se ține de chefuri amoroase; afemeiat; crai; craidon. /<ngr. berbantis

berbant m. și a. Mold. desfrânat, craidon: toți cu inime ușoare, toți șagalnici și berbanți EM. [Pol. BIRBANT (= it. BIRBANTE)].

berbánt adj. m. și s. (ngr. birbántis, d. it. birbante, om incorect; turc. berbad, depravat; bg. berbant). Fam. Craidon, ștrengar, om care se ține după femeĭ.

berbant (înv.) s. m., pl. berbanți

berbant (înv., fam.) s. m., pl. berbanți

berbant s. m., pl. berbanți

berbant.

BERBANT s. v. afemeiat, crai.

berbant s. v. AFEMEIAT. CRAI.

berbant (berbanți), s. m. – Hoț, pungaș, șarlatan. – Var. (Mold.) birbant. Mr. birbantu. It. birbante (› sp. bergante), prin intermediul ngr. μπερμπάντης (DAR); cf. și tc. berbad, bg. berbant(in). Dicționarele iau în considerație de obicei exclusiv accepția secundară de „crai, bărbat afemeiat”; sensul primar este curent, totuși, în limba romanticilor. Der. berbanterie, s. f. (hoție, șarlatanie); berbantlîc, s. n. (pungășie, șarlatanie), cu suf. tc., ca bg. berbantlyk.

berbant, berbanți s. m. bărbat afemeiat