BINTĂ s. f. (Criș.) Pedeapsă. Că n-au sucuit Dumnăzău cu binta sa a păzi pre om, ce vreame cu alcam îngăduiaște păcătoșilor pre pocanie. C. 1692, 511^v. Pentr-aceaea, fraților creștini, auzim noi aceastea binte și pedeapse a jidovilor, cum i-au bătut Dumnăzău pre ei prin păcatele lor. C 1692, 518^v. Aceaea bintă și osîndă va cădea și pre noi. C 1692, 518^v. Etimologie: bintătui. Vezi și bintătui, bintătuială. Cf. bintătuială, pedepsitură. substantiv feminin