2 definiții pentru bineface


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

binefáce vi [At: COD. VOR. 149 / Pzi: binefac / E: bine + face] (Înv) A face bine.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

binefáce (-c, ăcút),vb. (Înv.) A face binele. De la bine și face, compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supraviețuiește în der., și a cărei compunere se simte încă, astfel încît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine.Der. binefăcător, adj. (care folosește, care face bine); binefacere, s. f. (faptă bună; ajutor dat cuiva).

Intrare: bineface
verb (V613)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • bineface
  • binefacere
  • binefăcut
  • binefăcutu‑
  • binefăcând
  • binefăcându‑
singular plural
  • binefă
  • binefaceți
  • binefăceți-
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • binefac
(să)
  • binefac
  • binefăceam
  • binefăcui
  • binefăcusem
a II-a (tu)
  • binefaci
(să)
  • binefaci
  • binefăceai
  • binefăcuși
  • binefăcuseși
a III-a (el, ea)
  • bineface
(să)
  • binefa
  • binefăcea
  • binefăcu
  • binefăcuse
plural I (noi)
  • binefacem
(să)
  • binefacem
  • binefăceam
  • binefăcurăm
  • binefăcuserăm
  • binefăcusem
a II-a (voi)
  • binefaceți
(să)
  • binefaceți
  • binefăceați
  • binefăcurăți
  • binefăcuserăți
  • binefăcuseți
a III-a (ei, ele)
  • binefac
(să)
  • binefa
  • binefăceau
  • binefăcu
  • binefăcuseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)