beucă sf [At: ȘEZ. II, 149 / V: bău~, (reg) bâu~ / A: (1) beucă / E: nct] 1 (Reg) Pârâu adânc și cu gropi pe coasta muntelui. 2 (Reg) Prăpastie. 3 Adâncitură strâmtă între dealuri împădurite, considerată loc rău. 4 (Pop; îe) A da (sau a intra) în bâucă A conduce o căruță într-o beucă (3). 5 (Mol) Parte superioară a capului.