BEILIC, beilicuri, s. n. (Înv.) 1. Casă în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții Otomane în Țările Române. 2. Vânzare forțată de oi în Țările Române făcută în favoarea sultanului la prețuri fixate de turci; dijmă (în oi). 3. Muncă efectuată gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.

beilic sn [At: NECULCE, ap. LET. II 461/30 / V: -lâc, (pop) beilei / Pl: ~uri / E: tc beylik] 1 Casă în care erau găzduiți beii sau alți demnitari turci, trimiși ai Porții în Țările Române. 2 Vânzare forțată de oi în țările românești, făcută în favoarea sultanului, la prețuri fixate de turci. 3 Dijmă (în oi). 4 Muncă efectuată gratuit în folosul unui bei sau al stăpânirii Cf angara, podvadă, havalea, robotă, clacă. 5 (Pex) Lucru gratuit (făcut fără tragere de inimă). 6 (Îe) A fi de~, a lua de ~ A lua pe nedrept. 7 (Îs) Vită de ~ Vită supusă la munci grele. 8 (Fig, îas) Om exploatat de toți.

beilic s.n. (în Ev. Med., în Țările Rom.) 1 Conac, palat în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții Otomane în Țările Române. 2 Vînzare forțată de oi, făcută în favoarea sultanului, la prețuri fixate de turci; dijmă (de oi). 3 Muncă gratuită în folosul unui bei sau al boierilor români. • pl. -uri. /<tc. beylik.

BEILIC (pl. -icuri) sn. 1 🔎 ‡Conac pentru găzduirea înalților demnitari ai Porții veniți la București sau la Iași: ~ul... de la Jicnița și ~ul de lîngă Sfînta-Vineri din Iași erau cazărmi turcești (I.-GH.) ¶ 2 Corvadă, muncă gratuită sau cu plată mică pe care sînt siliți sătenii s’o facă în folosul autorității (în vremea veche și în folosul Turcilor): poporul supus la ~uri (ALX.); ~ul Neamțului, Muscalului, Turcului, e tot ~ (DLVR.) [tc.].

BEILIC, beilicuri, s. n. 1. Casă în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții otomane în țările românești. 2. Vânzare forțată de oi în țările românești, făcută în favoarea sultanului la prețuri fixate de turci; dijmă (în oi). 3. Muncă efectuată gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.

BEILIC, beilicuri, s. n. (Turcism învechit) 1. Conac în care se găzduiau beii sau demnitarii turci veniți ca trimiși ai Porții în Țările Romînești. Beilicul după (= de pe) malul stîng al Dîmboviței, de la Jicnița, și beilicul de lîngă Sfînta-Vineri din Iași erau cazărmi turcești. GHICA, S. IV. Cumpărătură de oi făcută pe seama sultanului și mai mult cu de-a sila, pe prețuri stabilite dinainte; dare sau dijmă, mai ales în oi, plătită stăpînirii. Tudorel că mi-și pleca, Un vătaf cu el lua, Prin sangeacuri Că umbla, Zaherele Că strîngea, Beilicuri Că punea, Mari averi Că aduna. TEODORESCU, P. P. 678. 3. Muncă gratuită în folosul beiului sau al stăpînirii. – V. boieresc, clacă, corvadă. Poporul era supus la beilicuri. – Pronunțat: bei-lic.

BEILIC, beilicuri, s. n. (Înv.) 1. Conac în care se găzduiau beii sau demnitarii turci veniți ca trimiși ai Porții în țările romînești. 2. Cumpărătură de oi (făcută cu de-a sila) pe seama sultanului, la prețuri stabilite dinainte; dijmă (în oi) plătită stăpînirii. 3. Muncă gratuită în folosul beiului sau al stăpînirii. – Tc. beylik.

BEILIC ~uri n. înv. 1) Conac în care erau găzduiți înalții demnitari, trimiși de Poarta Otomană în Principatele Dunărene. 2) Vânzare forțată de oi făcută în Principatele Dunărene la porunca sultanului turc, pe preț de nimic. [Sil. bei-lic] /<turc. beylik

BEILIC s. n. (Mold.) 1. Casă în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții Otomane în Țările Românești. Îi ducea la casele de beilie, la ceauș. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. 2. Muncă efectuată gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. Nimica beilicuri în țară nu s-au făcut, ce tot cu bani au plătit Măria sa Constantin-Vodă. NECULCE. Variante: beilîc (PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU). Etimologie: tc. beylik. substantiv neutru

beilic n. 1. odinioară, palatul înalților demnitari ai Porții în București și Iași; 2. rechizițiune vexatoare, ridicare anuală a unui număr de oi pentru Constantinopole: oi de beilic; 3. clacă în folosul Domnului: poporul supus la beilicuri AL.; vită de beilic, supusă la munci grele; 4. fig. lucru gratuit și fără folos: a lucra de beilic, a munci fără tragere de inimă. [Turc. BEYLIK].

beĭlíc n., pl. urĭ (turc. beĭlik, calitatea de beĭ, guvern, dijmă de animale). Vechĭ. Conacu (casa, palatu) înalților demnitarĭ aĭ Porțiĭ în București și Iașĭ. Rechizițiune vexatorie care consista în luarea anuală a unuĭ număr de oĭ p. Poartă. Clacă (corvoadă, prestațiune, angara) în folosu domnului. Azĭ. Fig. Muncă grea, gratuită și fără plăcere: a lucra de beĭlic. Vită de beĭlic, vită supusă la muncĭ grele. V. havalea, jold, oĭerit.

beilâc sn vz beilic

beilei sn vz beilic

BEILÎC s. n. v. beilic. substantiv neutru

beilic (înv.) (desp. bei-) s. n., pl. beilicuri

beilic (înv.) (bei-) s. n., pl. beilicuri

beilic s. n. (sil. bei-), pl. beilicuri

BEILIC s. (înv.) conac.

BEILIC s. (înv.) conac.

beilic (beilicuri), s. n. – 1. Palat rezervat oaspeților domnitorului, și mai ales trimișilor Sultanului. – 2. Monopol al cumpărării de oi pentru consumul palatului domnesc, a cărui valoare se stabilea, în general abuziv, de către cumpărător. – 3. Lucru de mîntuială. Tc. beylik (Șeineanu, II, 14), de unde provine și ngr. μπεηλίϰι. Cuvînt înv., ca și der. său beilicciu, s. m. (slujbaș însărcinat cu cumpărarea unui beilic 2), din tc. beylikci (sec. XVII).

BEILÍC (< tc.) s. n. 1. Conac în care erau găzduiți beii sau demnitarii turci veniți ca trimiși ai Porții în Țările Române. 2. Cumpărătură de oi (făcută cu de-a sila) pentru Poartă, la prețuri dinainte stabilite; dijmă (în oi) plătită stăpânirii.