BATJOCURĂ, batjocuri, s. f. Luare în rîs, bătaie de joc, ocară, insultă. Il privi cu o batjocură înghețată pe Costandin. DUMITRIU, N. 245. Fetele-un cîntec făcură Și-i deteră aripi de vînt; Batjocur-au pus ele-n cînt Și patimă, dragă, și ură. COȘBUC, P. I 81. ◊ Loc. adv. În batjocură = batjocoritor. Măi Marine, cum îți vine ție, om în toată firea, să vorbești atîtea bazaconii? făcu Pravilă în batjocură. REBREANU, R. II 27. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a rămîne, a se face) de batjocură (sau de batjocura cuiva sau a lumii) = a fi (sau a ajunge etc.) de rîs (sau de rîsul cuiva sau al lumii). – Variantă: batjocoră (DELAVRANCEA, la HEM 2748) s. f.