21 de definiții pentru basm


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. ◊ Expr. (Fam.) A se face de basm = a se face de râs. 2. Născocire, minciună, scornitură. – Din sl. basnĭ.

basm sn [At: URECHE, ap. GCR I, 360/8 / V: ~sn, ~mu, (rar) bazm / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: vsl баснъ] 1 Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. 2 (Fam; îe) A se face de ~ A se face de râs. 3 (Fig) Minciună. 4 (Fig) Născocire. corectată

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. ◊ Expr. (Fam.) A se face de basm= a se face de râs. 2. Născocire, minciună, scornitură. – Din sl. basnĩ.

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (de obicei creație populară) cu personaje și fapte fantastice și adesea cu participarea unor forțe supranaturale. Pe-atunci credeam aievea în basmul Cosînzenii. BENIUC, V. 23. Basmele cele blind șoptite de bătrînii mei dragi... se trezesc și tremură în ființa mea. SADOVEANU, N. F. 25. Ca-n basme masa mi s-ar pune Și s-ar deșterne tot ca-n basme. MACEDONSKl, O. I 66. Un basm cu pajuri și cu zmei începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Visez la basmul vechi al zînei Dochii. EMINESCU, O. I 119. ◊ Expr. A se face de basm = a se face de rîs, de poveste. 2. Scornitură, născocire, minciună. V. istorie. Nu-mi spune basme, ci povestește-mi exact cele întîmplate.Ce ascultați basme, măi? DUMITRIU, B. F. 111. – Pl. și: (rar) basmuri (CAMILAR, N. I 316).

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice, supranaturale; poveste. ◊ Expr. (Fam.) A se face de basm = a se face de râs. 2. Născocire, minciună. – Slav (v. sl. basnĭ).

BASM ~e n. 1) Creație populară epică, în care se redau întâmplări fantastice cu personaje imaginare aflate în luptă cu forțe nefaste ale naturii sau ale societății; poveste. 2) fig. Vorbe plăsmuite special și puse în circulație cu rea-voință; născocire; scornire. /<sl. basni

basm (basn) n. 1. apolog, fabulă (vechiu-rom. basnele lui Esop); a se face de basn, a ajunge de batjocură: c’am băut tot ce avui și de basn mă făcui POP.; 2. în special, istorisirea unei întâmplări închipuite cu începutul stereotip: a fost odată... și al cării element principal e miraculosul (smei, balauri, zine, feți-frumoși): lume ce gândea ’n basme și vorbea ’n poezii EM. [Slav. BASNĬ, fabulă; sensul vorbei, lărgit în limba modernă, corespunde Mold. poveste].

basm-comedíe s. n. Comedie în formă de basm ◊ „«Dragonul», basm-comedie în trei acte de autorul sovietic E.S.” Cont. 19 V 67 p. 4 (din basm + comedie)

piésă-básm s. f. 1967 Basm transpus într-o piesă de teatru v. suspans (din piesă + basm)


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

BASM s. (LIT.) poveste, povestire.

BASM s. v. invenție, minciună, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, scornitură.

basm s. v. INVENȚIE. MINCIUNĂ. NĂSCOCEALĂ. NĂSCOCIRE. NĂSCOCITURĂ. NEADEVĂR. PALAVRĂ. PLĂSMUIRE. POVESTE. SCORNEALĂ. SCORNIRE. SCORNITURĂ.

BASM s. poveste, povestire. (~ cu Cocoșul Roșu.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

basm (básme), s. n. – Poveste, fabulă, legendă; în particular, poveste cu zîne. – Var. (înv.) basn(ă), baznă. Sl. basnŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac, DAR). – Der. băsmui, vb. (a povesti); băsmuitor, s. m. (povestitor); băsni, vb. (înv., a povesti), din sl. basniti; băsnuitor, s. m. (înv., povestitor); băsnar, s. m. (înv., povestitor).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

BASM (v. sl. basni, născocire) Specie a genului epic, narațiune în proză îndeosebi, și mai puțin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiționale, se povestesc întîmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forțe supranaturale, din domeniul irealului. Basmele, la baza cărora stă elementul fantastic, generat de caracterul fantastic în care apărea lumea pentru omul primitiv, după originea lor, pot fi populare și culte. Cele populare sînt supuse variabilității, datorită circulării lor pe cale orală, chiar dacă prin culegerea lor de către folcloriști au fost fixate prin tipărire. Cele culte însă, unele versificate (ex. Călin Nebunul de M. Eminescu, A fost odată de Șt.O. Iosif, Cetină Dalbă de G. Coșbuc), altele în proză ca, de exemplu, Poveștile lui Ion Creangă, Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu rămîn în forma în care au fost create. Unii cercetători au încercat să dea o explicație antropologică poligenezei basmului, bazată pe identitatea generală a spiritualității omenești: în locuri diferite au apărut creații asemănătoare, care au circulat. Această idee a poligenezei basmului a fost completată cu ideea influențelor reciproce. În fondul basmelor se întrezăresc reminiscențe ale unor îndepărtate credințe mitice. „Visuri ale popoarelor”, cum sînt socotite, basmelor li se atribuie totuși o origine diferită: mitologică, indianistă, antropologică, iar după B.P. Hasdeu, care stabilește o asemănare între basm și vis, basmul ar fi apărut odată cu nașterea omenirii. Toate aceste teorii dovedesc nu numai îndepărtata vechime a basmelor, dar și faptul că ele nu pot fi socotite creația unui singur popor. Clasificări diverse, fundamentate pe variate criterii, au fost propuse de cercetătorii basmelor. În literatura noastră, o asemenea clasificare a fost încercată de Lazăr Șăineanu, în studiul său asupra basmelor, deosebindu-le în: basme fantastice, în care elementul principal îl constituie miraculosul; basme etico-mitice, care, pe lîngă faptele numeroase ale eroilor, cuprind și anumite învățături morale; basme glumețe, în care predomină umorul. Prima colecție de basme apărută în limba română este aceea a lui Stănescu Arădeanul, tipărită în 1860, la Timișoara: Proza poporală. Povești culese și corese, una din cele mai populare și bogate colecții rămînînd aceea a lui P. Ispirescu Legendele sau Basmele românilor (1872 și 1882). Cu tot caracterul fantastic al întâmplărilor, basmele reflectă totuși felul de a gîndi și de a simți al poporului. În basme sînt exprimate năzuințele, visurile și aspirațiile sale către o viață mai bună, dorința de a supune forțele naturii, de a vedea triumfind adevărul și dreptatea în lume. „Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observare morală etc.” Oglindire a vieții în moduri fabuloase (G. Călinescu, Estetica basmului). Basmele prezintă o serie de particularități artistice tradiționale. În afara fantasticului întâmplărilor și eroilor, al dualismului binelui și răului, ele încep și sfîrșesc cu o serie de formule tradiționale: formula inițială (A fost odată...) menită a duce pe ascultători în lumea irealului, formula finală (Încălecai pe o șa...) prin care ascultătorii sînt readuși la realitate și uneori cea mediană (Și-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este...), un fel de pauză în acțiunea mai extinsă a unor basme – formule, care, deși variază de la povestitor la povestitor, totuși, în factura lor sînt asemănătoare. Conținutul acestor formule este fantastic și hazliu, iar ca formă sînt ritmice și uneori rimate. Narațiunea se desfășoară și ea cu ajutorul unor formule tradiționale, de obicei ritmice și rimate, subliniind unele momente principale din desfășurarea acțiunii. Și se luptară, Și se luptară Zi de vară, Pînă-n seară. Repetarea numărului trei (trei feciori de împărat, trei zmei cu trei palate sau fete de împărat, trei încercări de luptă etc.) scoate în relief creșterea progresivă a amănuntelor, cantitativ și calitativ, încetinește ritmul acțiunii, menține interesul și întărește impresia asupra ascultătorilor. Arta povestitorului, mișcările, mimica aduc basmului, în transmiterea lui orală, unele elemente dramatice.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a (se) face de baftă / de basm / (eufem.) de cacao / de căcat (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.

Intrare: basm
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • basm
  • basmul
  • basmu‑
plural
  • basme
  • basmele
genitiv-dativ singular
  • basm
  • basmului
plural
  • basme
  • basmelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

basm

  • 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: poveste povestire 5 exemple
    exemple
    • Pe-atunci credeam aievea în basmul Cosînzenii. BENIUC, V. 23.
      surse: DLRLC
    • Basmele cele blînd șoptite de bătrînii mei dragi... se trezesc și tremură în ființa mea. SADOVEANU, N. F. 25.
      surse: DLRLC
    • Ca-n basme masa mi s-ar pune Și s-ar deșterne tot ca-n basme. MACEDONSKl, O. I 66.
      surse: DLRLC
    • Un basm cu pajuri și cu zmei începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192.
      surse: DLRLC
    • Visez la basmul vechi al zînei Dochii. EMINESCU, O. I 119.
      surse: DLRLC
    • 1.1. expresie familiar A se face de basm = a se face de râs.
      surse: DEX '09 DLRLC
  • exemple
    • Nu-mi spune basme, ci povestește-mi exact cele întâmplate.
      surse: DLRLC
    • Ce ascultați basme, măi? DUMITRIU, B. F. 111.
      surse: DLRLC
  • comentariu rar Plural și: basmuri.
    surse: DLRLC

etimologie: