bardă (bărzi), s. f. – 1. Secure cu tăișul lat. – 2. Sapă, teslă. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Șeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edelspacher, 9. Apare și în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca și săs. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din blato › baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susținut că rom. provine direct din longob. barda. – Der. bărdaș, s. m. (dulgher); bardie, bărdiță, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.