BALTĂ, bălți, s. f. 1. Apă stătătoare permanentă, alimentată din izvoare proprii și prin revărsările unor rîuri sau fluvii învecinate, de obicei puțin adîncă și avînd o bogată vegetație acvatică; p. ext. lac. Noi luăm crîsnicul și, cît fumez o lulea, ajungem la baltă. SADOVEANU, N. F. 26. Izvorul curge subțire, întinzînd în față, ca pe o năframă, o baltă mică pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cîte o rază de soare. GÎRLEANU, L. 20. Văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălții. ODOBESCU, S. III 13. (Hiperbolic) Lacrămile-i curg pîrău. De face baltă și tău. BIBICESCU, P.P.93. ◊ Compus: bou-de-baltă v. bou. ◊ Expr. A da cu bîta-n baltă = a face o gafă. A rămîne (sau a sta, a zăcea) baltă = (despre un lucru)a fi lăsat în părăsire, neisprăvit; a sta pe loc,a stagna,a nu maiînainta. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece... și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred;. dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, neterminat; a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Las-o baltă! ♦ Fig. Apă sau alt lichid vărsat în cantitate mare pe jos; băltoacă. Vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. 2. Întindere (mai mare sau mai mică) de apă stătătoare, rămasă în urma revărsării unui rîu; (mai ales la sg.) regiunea mlăștinoasă de la țărmul Dunării (cu deosebire cea din Muntenia de răsărit). Mirosul de humă trezită se înteți. Venea dinspre Dunăre, amestecat cu mirosul de baltă. DUMITRIU, B. F. 15. De la baltă pînă la munte = de la Dunăre pînă în Carpați. ♦ (Impropriu) Regiune care a fost inundată și care, după secarea apelor, se acoperă cu o vegetație îmbelșugată, devenind loc de pășune. Turmele de oi iernează pe baltă. 3. Apă de ploaie adunată într-o adîncitură (mai mică) de teren; groapă (mică) cu apă sau cu mocirlă. V. băltoacă. Apa se adună în gropi, iar cînd calci într-o baltă ajungi cu adevărat paparudă. PAS, L. I 55. Prin bălțile de noroi... treceau niște ciubote mari, cărora nu le-ar fi păsat nici de potop. EMINESCU, N. 33.