10 definiții pentru „autovehicul”   declinări
autovehicul
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular autovehicul autovehiculul
plural autovehicule autovehiculele
genitiv-dativ singular autovehicul autovehiculului
plural autovehicule autovehiculelor
vocativ singular
plural

AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s. n. Vehicul terestru, autopropulsat, suspendat pe roți, șenile sau tălpi de alunecare, care servește la transportul oamenilor sau al bunurilor. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovéhicule.

AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s. n. Vehicul autopropulsat suspendat pe roți, șenile sau tălpi de alunecare, care servește la transportul oamenilor sau al bunurilor. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovéhicule.

AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s. n. Vehicul pus în mișcare de o forță alimentată de un izvor propriu de energie. Există autovehicule terestre, aeriene, de apă și amfibii.

AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s. n. Vehicul autopropulsat suspendat pe roți, șenile sau tălpi de alunecare, care servește la transportul oamenilor sau al bunurilor. [Pr.: a-u-] – După fr. autovéhicule.

autovehícul (a-u-) s. n., pl. autovehícule

autovehícul s. n. (sil. a-u-), pl. autovehícule

autovehícul sn [At: IOANOVICI, TEHN. 11 / P: a-u- / Pl:/ E: auto2- + vehicul] Vehicul cu tracțiune mecanică proprie.

AUTOVEHÍCUL s.n. Vehicul cu tracțiune mecanică proprie. [Pron. a-u-, pl. -le. / cf. fr. autovéhicule].

AUTOVEHÍCUL s. n. vehicul cu tracțiune mecanică proprie. (< fr. autovéhicule)

AUTOVEHÍCUL ~e n. Vehicul autopropulsat folosit pentru transportul de pasageri sau de materiale. /<fr. autovéhicule