AUTOINSTRUIRE, autoinstruiri, s. f. Faptul de a se autoinstrui. [Pr.: a-u-] – V. autoinstrui.

autoinstruire sf [At: SCÂNTEIA, 1951, nr. 2178 / P: a-u-to-in~ / Pl: ~ri / E: autoinstrui] 1-2 Autodidacticism (1-2).

AUTOINSTRUIRE, autoinstruiri, s. f. Acțiunea de a se autoinstrui și rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autoinstrui.

AUTOINSTRUIRE s.f. Faptul de a se autoinstrui; instruire desfășurată de om prin efort personal, în afara sistemului de învățămînt; autodidaxie. [< autoinstrui].

autoinstruire s. f. Acțiunea de îmbogățire a cunoștințelor prin efort personal ◊ „De fapt nu numai despre autoeducație am vrea să vorbim aici, ci și despre autoinstruire. Sau – cu un cuvânt mai puțin folosit – autodidaxie. Între autoeducație și autodidaxie (autoinstruire) e o strânsă legătură.” Cont. 9 VII 65 p. 1 (din autoinstrui; DN3)

AUTOINSTRUI, autoinstruiesc, vb. IV. Refl. A se instrui singur. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + instrui.

autoinstrui vr [At: DN³ / P: a-u-to-in~ / Pzi: ~esc / E: auto¹- + instrui] 1-2 A se instrui ca autodidact (1,3).

AUTOINSTRUI, autoinstruiesc, vb. IV. Refl. A se instrui ca autodidact. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + instrui.

AUTOINSTRUI vb. IV. refl. A se instrui singur. [< auto¹- + instrui].

AUTOINSTRUI vb. refl. a se instrui singur. (< auto¹- + instrui)

autoinstrui vb. (sil. a-u-to-in-) → instrui