17 definiții pentru asonanță


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

asonánță sf [At: DA ms / Pl: ~țe / E: fr assonance] 1 (Lit) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. 2 Repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 3 Corespondență de sunete.

ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Repetare a aceleiași vocale accentuate în cuvinte care se succed; (în prozodie) rimă imperfectă. – Din fr. assonance.

ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Din fr. assonance.

ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă care constă de obicei în identitatea vocalelor accentuate și asemănarea mai îndepărtată a consoanelor de după ele. Asonanța e des întîlnită în poezia noastră populară. În versurile «Să pui plugul să brăzdezi Unde-o fi cîmpul mai des», «brăzdezi» și «des» formează o asonanță.

ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Fr. assonance.

ASONÁNȚĂ s.f. 1. (Lit.) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. ♦ Repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 2. Corespondență de sunete. [< it. assonanza, cf. fr. assonance].

ASONÁNȚĂ s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate. 2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. (< fr. assonance, it. assonanza)

ASONÁNȚĂ ~e f. Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. /<fr. assonance

asonanță f. asemănare incompletă a sunetelor în terminarea mai multor vorbe: asonanța e foarte deasă în poezia populară.

*asonánță f., pl. e (fr. assonance, d. assonant, asonant. V. con- și re-sonanță). Potrivirea sunetelor la urma versurilor maĭ jos de accent, precum: scîndură cu tremură. V. rimă.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

asonánță s. f., g.-d. art. asonánței; pl. asonánțe

asonánță s. f., g.-d. art. asonánței; pl. asonánțe


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

asonanță (în versificație), rimă imperfectă sprijinită pe vocale finale accentuate (uneori aceleași vocale sau doar apropiate), ignorându-se potrivirea consoanelor precedente sau următoare din aceeași silabă sau de după accentul tonic [v. accent (III)]. A. este frecvent întâlnită în poezia pop. românească: Și le-am fost de mângâiere/ Ca și luna printre stele. În poezia medievală a popoarelor nordice, a. constituia, alături de aliterație*, un important principiu de versificație.

ASONÁNȚĂ s. f. (< it. assonanza, cf. fr. assonance): repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive, că în versul „Căci unde-ajunge nu-i hotar...” (M. Eminescu).

asonanță (fr. assonance), repetiție (omofonie) a vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte, mai ales în vers (R): „Căci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaște.” (Eminescu) Se-nțelege, că, atunci când este vorba de „omofonia vocalei finale accentuate a versului” (Morier), putem avea de a face cu o a. (Cf. Larousse, DLRM etc.) în realitate, rima imperfectă nu e numai a., ci și consonanța unor vocale înrudite (accentuate, din finalul versurilor), cum ar fi: sunt / sfânt, unde / blânde etc.

ASONANȚĂ (< fr. assonance ; de la lat. assonare, a produce ecou; it. assonanza) Rimă imperfectă, rezultată din potrivirea sau numai apropierea ultimei vocale accentuate, fără potrivirea și cu consoanele din aceeași silabă sau de după accentul tonic. Termen folosit și în stilistică. Dacă în poezia cultă asonanța este privită ca o licență poetică, în schimb, în poezia populară este întîlnită la tot pasul. Ex. Pe un drumuț cu iarbă verde, Mîndra mea nu mă mai vede, Că eu am fost la părinți, Ca și luna printre sfinți Și le-am fost de mîngîiere, Ca și luna printre stele. (M. EMINESCU, Literatura pupulară) Poeții cultivă uneori asonanța pentru efecte muzicale. M. Eminescu, chiar, nu s-a sfiit să folosească și asonanțe, mai ales pentru a realiza impresia de firesc și spontan în exprimarea poetică. Ex. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. (M. EMINESCU, Mai am un singur dor)


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ASONÁNȚĂ (< fr., it.) s. f. Identitate vocalică a silabelor finale tonice într-un vers, în versurile unei strofe sau într-o frază, indiferent de consoanele învecinate; rimă vocalică.

Intrare: asonanță
asonanță substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • asonanță
  • asonanța
plural
  • asonanțe
  • asonanțele
genitiv-dativ singular
  • asonanțe
  • asonanței
plural
  • asonanțe
  • asonanțelor
vocativ singular
plural

asonanță

  • 1. Repetare a aceleiași vocale accentuate în cuvinte care se succed; (în prozodie) rimă imperfectă.
    surse: DEX '09 DLRLC DN un exemplu
    exemple
    • Asonanța e des întâlnită în poezia noastră populară. În versurile «Să pui plugul să brăzdezi Unde-o fi câmpul mai des», «brăzdezi» și «des» formează o asonanță.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive.
      surse: DN
  • 2. Corespondență de sunete.
    surse: DN

etimologie: