Arghir m. eroul unei poeme populare de Barac: Arghir și Ileana.

ARGHIR <gr. ’Aργυρός, „argint”, numele de fam. al imp. bizantin Roman II (1028 – -34), intrat în hagiografie numai la 1720 (Arghira) și 1806 (Arghir). 1. – și -i (Bîr I); -a, doamna lui Radu Mihnea (17 B II 75); -escu. 2. Arghirie (Sd XVI) + -ie calendaristic. 3. Cu afer.: a) Ghira b. ard. (DR II 697); Ghirea (16 B VI 338); – moșu, 1598 (AO X; – Arhip, mold., act.; Ghir/ești (C Ștef); -easca s.; b) Ghiricoiaș Ioan, act.; Ghiruța 1694 (Sd V 95); d) prob. Ghirea (16 B I 127). 4. Cu schimb, de sufix: Arghie, Stan, olt. (Sd VI 482). 5. Modificat după Archirie (v. Partea II-a): Arhirie 1690 (Sur VII); Arhir/e b.; -a f. (Sur IV); -i Plăcintă, 1725, mold. (BCI VII 19). 6. Prob. Alvirescu cu disimilarea r > l și ghi > vi ca hiperurbanism, nu din Elvira.

Arghir Prenumele Arghir și fem. Arghira, astăzi mult mai rare decît în secolele trecute, reproduc numele pers. gr. Argyros sau Argyrios, necunoscute în epoca clasică (o singură atestare Argyra ca nume de nimfă; restul formelor, destul de numeroase apar numai cu valoare toponimică). Create pe baza subst. gr. argyros, cuvînt de origine indo-europeană (→ Argentina), din aceeași familie cu lat. argentum și rom. argint, numele grecești sînt deci formații proprii onomasticii creștine, dar apariția lor în calendare este tîrzie (sec. 18 – 19). Prin intermediul popoarelor slave vecine, numele grecești apar la noi încă din sec. 16 sub formele Ghira, Ghirea, Ghirca, și apoi Ghiruța, Arghirie, Arhirie, Arghira, Arhira etc. Un nume foarte apropiat ca formă, dar fără nici o legătură cu Arghir este Archirie, pus în circulație la noi în sec. 17, de către romanul popular Archirie și Anadan (de origine asiriană, creat în sec. 6 î.e.n., romanul cu un pronunțat caracter moral-didactic a fost tradus în românește în sec. 17 și tipărit de Anton Pann în 1850). Pus în legătură cu numele pers. asirian Ahikar, Archirie pare să fi avut semnificația „frate drag”. ☐ Bg. Arghir, Arghira, Ghiro, Ghirca, rus. Arghirii.