aratoriu, ~ie a [At: I. IONESCU, D. 134 / V: arăto~¹ / Pl: ~ii / E: fr (instruments) aratoire] (Îvr) 1 (D. unelte) De arat¹ (1). 2 Referitor la agricultură.

ARATORIU, -IE adj. (Liv.) Care servește la arat; referitor la agricultură. [Pron. -riu. / cf. fr. aratoire, lat. aratorius].

arător, ~oare [At: ANON. CAR. / V: (îrg) -iu² / Pl: ~i, ~oare / E: ara⁴ + -ător] 1 a (Rar; d. pământ) Arabil. 2 a (Îs) Loc ~ Teren arabil (1). 3 a (D. animale) Care trage la plug. 4 sm Plugar.

arătoriu¹, ~ie a vz aratoriu

arătoriu², ~ie a, sm vz arător

ARĂTOR adj. sm. 🚜 1 Care ară: boi ~i ¶ 2 Ce se ară: pămînt, loc ~.

ARĂTOR, -OARE, arători, -oare, adj. (Despre pămînt) Arabil. Loc arător. ◊ (Despre vite, rar) Care se întrebuințează la arat, care trage la plug. Vaca cea stearpă și boii arători. ȚICHINDEAL, F. 187.

ARĂTORIU, -IE, arătorii, adj. (Învechit, despre unelte). Care servește la arat sau la alte munci agricole. Specimene de instrumente arătorii. ODOBESCU, S. I 480.

ARĂTOR, -OARE, arători, -oare, adj. (Despre pămînt) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se întrebuințează la arat. – Lat. aratorius.

ARĂTORIU, -IE, arătorii, adj. (Înv., despre unelte) Care servește la arat sau la alte munci agricole. – După fr. aratoire.

arător a. 1. care ară (vită); 2. de arat (loc).

aratoriu adj. m., f. aratorie, pl. m. și f. aratorii

arător (rar) adj. m., pl. arători; f. sg. și pl. arătoare

arător (rar) adj. m., pl. arători; f. sg. și pl. arătoare

arător adj. m., pl. arători; f. sg. și pl. arătoare

ARĂTOR adj. v. arabil, cultivabil.

arător adj. v. ARABIL. CULTIVABIL.

arător (arătoare), adj. – 1. Arabil, bun de arat. – 2. (S. m.) Plugar. Lat. ărātor (REW 600; DAR); cf. it. aratore, cat., sp., port. arador. S-a confundat în rom. cu lat. aratorius, care a avut același rezultat. Cf. ara.

arător, -oare, adj. (rar) (ref. la teren) Arabil: „…iar Michail a dat un intravilan cu patru pământe arătoare” (Mihaly, 1900: 395; dipl. 165). – Din ara „a face brazde cu plugul” + suf. -ător (MDA).