harșa sf [At: (a. 1773) GCR II, 90/12 / V: ar~, arșea, hașea, hărșa / S și: ~șea / Pl: ~le / E: tc hașa] (Înv) Pătură fină de lână (sau bucată de stofă sau de alt material) împodobită cu diverse cusături și ornamente, care se punea pe cal, sub șa.

HARȘA, harșale, s. f. (Învechit) Bucată de postav sau de alt material, împodobită cu cusături și alte ornamente, care se pune pe cal, sub șa. Încinse paloșul și încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur. ODOBESCU, S. I 72. La alaiuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpești, acoperiți cu harșa mare cusută cu fir. GHICA, S. 501. Sosiră în București doi ceauși, solii sultanului, aducînd pentru Mihai-vodă... o coroană de diamante, cai împărătești cu harșale și frîne aurite și altele. BĂLCESCU, O. II 181. – Pl. și: harșele (ALECSANDRI, P. III 200, NEGRUZZI, S. II 222).

harșà f. pătură mai fină ce se pune pe șeaua calului: caii domnești acoperiți cu grele harșale OD. [Turc. HAȘA].

harșá și arșá f. (turc. hașa, d. ar. ghašiĭe). Vechĭ. Cĭoltar, șabracă, postav ornat care acopere șaŭa.

arșa sf vz harșa

arșea sf vz harșa

harșea sf vz harșa

hașa sf vz harșa

hașea sf vz harșa

hărșa sf vz harșa

ARȘA... = HARȘA...

arșá, V. harșa.

harșa (înv.) s. f., art. harșaua, g.-d. art. harșalei; pl. harșale

harșa (înv.) s. f., art. harșaua, g.-d. art. harșalei; pl. harșale, art. harșalele

harșa s. f., art. harșaua, g.-d. art. harșalei; pl. harșale

HARȘA s. v. cioltar, șabracă, valtrap.

harșa s. v. CIOLTAR. ȘABRACĂ. VALTRAP.

HARȘA (HARSHAVARDHANA), conducător al statului din N Indiei, (c. 606/607-647), care, prin cuceriri, a pus bazele unui mare imperiu, cuprinzând Valea Gangelui, Orissa și o parte a Indiei Centrale, cu capitala la Kanauj. Cunoscut ca literat și protector al artelor.