ridicătură sf [At: N. COSTIN, FET. II, 13/20 / V: (înv) răd~, arăd~, ard~ / Pl: ~ri / E: ridica + ~(ă)tură] 1-2 Ridicare (1, 3). 3 (Îvr; ccr) Povară. 4 (Ccr) Parte mai înaltă a unui teren, a unei clădiri etc. Si: proeminență. 5 (Îvr) Stăvilar. 6 (Înv; fig) Scutire de bir. 7 (Înv; fig) Înlesnire. 8 (Înv) Mutare. 9 (Înv) Înălțare în rang.

RIDICĂTURĂ, ridicături, s. f. 1. Înălțime, proeminență; loc ridicat, dîmb. Nu era chiar un deal, căci nicăiri ridicătura de pămînt nu trecea de înălțimea unui copac mare. CAMIL PETRESCU, O. I 27. 2. Ridicare (I 1) de lucruri grele. (Cu pronunțare regională) Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii; el se ferea de rădicături, pentru că se temea de surpătură. CREANGĂ, P. 107.

RIDICĂTURĂ ~i f. Parte mai ridicată; proeminență; convexitate; protuberanță. ◊ ~ de pământ movilă; dâmb. /a se ridica + suf. ~ătura

ridicătură f. ceva ridicat.

arădicătură sf vz ridicătură

rădicătură sf vz ridicătură

rîdicătúră (est) și ri- (vest) f., pl. ĭ (d. rîdicat). Mold. Înălțătură, proeminență, dîmb, loc maĭ rîdicat: trupa aștepta pe o rîdicătură.

ridicătură s. f., g.-d. art. ridicăturii; pl. ridicături

ridicătură s. f., g.-d. art. ridicăturii; pl. ridicături

ridicătură s. f., g.-d. art. ridicăturii; pl. ridicături

RIDICĂTURĂ s. 1. v. dâmb. 2. v. ieșitură.

RIDICĂTURĂ s. 1. (GEOGR.) dîmb, înălțime, (rar) înălțătură, (reg.) dîlmă. (Înaintea dealului se afla o ~.) 2. ieșind, ieșitură, proeminență, protuberanță, (reg.) bolfă, (înv.) scosătură, scoțătură. (O ~ pe suprafața unui obiect.)

Ridicătură ≠ adâncitură, depresiune, lăsătură

RIDICĂTURĂ DE TEREN. Subst. Ridicătură, înălțătură (rar), înălțime, proeminență. Movilă, moviliță (dim.), moviluță (reg.), moviloi (augm., rar), mușuroi (reg.), gorgan; dîmb, dîmbuleț (dim.), dîmbușor, gîlmă (pop.), colină, colnic, colnicel (dim., pop.), colniță (reg.), grui (reg.), gruieț (dim., reg.); deal, delușor (dim.), deluleț (rar), deluț (pop.), dîlmă (reg.), măgură, măgurică (dim.); muscel, munte, munticel (dim.), muntișor (rar), masiv (muntos). Vîrf, vîrfuleț (dim.), vîrfușor, vîrfuț, pisc, pisculeț (dim., rar), piscușor (rar), piscan (reg.), grui (reg.), gruieț (dim., reg.); culme, culmiță (dim.), culmiș (pop.), coamă, creastă, greabăn; obcină. Adj. Deluros; muntos. Montan. Vb. A se înălța; a vîrfui (fig.). V. înălțime, pantă, vîrf.