APOCOPĂ (< fr. apocope < lat. apocopa < gr. apokope, scoatere afară) Figură de stil care constă în suprimarea unui sunet vocalic sau a unei întregi silabe, fără ca prin aceasta să fie alterat sensul cuvîntului. Ex. „Neică Guță, zic, oiu avea, n-oiu avea servici, nu știu, da' rublă știu că n-am și nici n-o să mai am de aici înainte. Scurt! Atunci... cum?Iac-așa!” (I.L. CARAGIALE, Baioneta inteligentă) Lasă, bade las' să fie Chiar o sută, chiar o mie; Las' să fie tot șirag Dacă nu-i care mi-i drag. (M. EMINESCU, Literatura populară) ...Zidul se suia Și o cuprindea Pîn' la gleznișoare, Pîn' la pulpișoare, Pîn' la costișoare, Dar ea, vai de ea, Tot mereu plîngea... (Mănăstirea Argeșului) Dacă în vorbirea de toate zilele, apocopa își are o justificare în tendința de economie a efortului de articulare sau în particularitățile idiomatice ale limbii (cinema, în loc de cinematograf ; cin' ți-a spus?), în poezie, ea este folosită adesea pentru scurtarea măsurii și a ritmului în vers.