apocopă (gr. apokope, lat. apocopa „scoaterea, prin tăiere”), figură care constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3 silabe) din finalul său, fără ca înțelesul cuvântului să sufere (A): „De la mine păn’ la tine numai stele și lumine.” Sau: „cinema”[-tograf], „metro”[-politan]. Dispariția părții finale a unui cuvânt se explică: a) sau prin „energia scăzută a sunetului (sunetelor)” (S. Pușcariu, II, p. 138); b) sau deliberat, din considerente prozodice. „Economia” este subordonată totuși nevoii de comunicare (care trebuie satisfăcută), ca și simțului idiomatic al limbii. Exemple ca: „un’te duci”, „cin’te cheamă”, „pîn’la oraș” ilustrează ambele impulsuri ale economiei efortului de articulare. Dar, în poezie, a. poate fi cauzată numai de necesitatea respectării măsurii și ritmului: „Și regii-n purpur s-au încins Și doamnele grăbit au prins Să se grăbească dinadins Ca niciodat’.” (G. Coșbuc) În limba română se mai folosește și prepoziția „fără” apocopată: „făr’”. În limba franceză se citează „encor” (encore) și je „voi” (vois). (Larousse). • Ca și sincopa, a. determină, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului.