4 definiții pentru anominație
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
ANOMINAȚIE s.f. (Lit.) Figură de stil care constă în repetarea unui nume propriu, de obicei de persoană, prin apelativul din care provine prin antonomază. [< fr. annomination, cf. lat. ad – lîngă, nominare – a numi].
ANOMINAȚIE s. f. figură de stil, constând în repetarea unui nume propriu, de obicei de persoană, prin apelativul din care provine prin antonomază. (< fr. annomination)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
anominație s. f., g.-d. art. anominației
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
anominație (fr. annomination, din lat. ad + nominare), figură care constă în repetarea unui nume propriu, cel mai ades de persoană, prin apelativul din care, de regulă, provine prin antonomază, cu scopul de a se sugera caracterizarea persoanei respective prin referire la sensul numelui comun. A. este, în genere, o exploatare literară a antonomazei. Schema a. ar fi: X...x... sau: x...X (R): „Căci ce vreți, nici de furtuna adevărată nu se temea coana Măndița ca de Furtună al ei.” (Emil Gârleanu)
- sursa: DFS (1995)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
substantiv feminin (F135) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural | — | — | |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
anominațiesubstantiv feminin
- 1. Figură de stil care constă în repetarea unui nume propriu, de obicei de persoană, prin apelativul din care provine prin antonomază. DN
etimologie:
- annomination DN