aninat², ~ă a [At: POP, ap. HEM / Pl: ~ați, ~e / E: anina] (Pop) Agățat².

aninat¹ sn [At: MDA ms / Pl: ? / E: anina] 1 (Pop) Agățare. 2 (Fig; rar) Aninare (2).

ANINA, anin, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

alina^3[1] vtr vz anina

anina [At: NECULCE, ap. LET. II, 244 / V: (îvp) arina^[1] / Pzi: anin / E: ml *anninare] (Pop) 1 vt A agăța. 2 vr (Fig; rar) A se lega de cineva, căutând ceartă.

ANINA (-in) I. vb. tr. 1 A pune un lucru într’un loc așezat sus, a prinde de ceva, a acăța: am aninat pălăria în cuiu; anină armele la oblînc (CRG.) ¶ 2 A ridica, a sui pe ceva ¶ 3 A pune pe lîngă ceva: Orientalii n’au obiceiu să anine pe „parole d’honneur” la promiterile lor (I.-GH.) ¶ 4 Bucov. A spînzura: i-au rădicat spînsurătoarea și era acuma numai să-l anine (SE). II. vb. refl. 1 A rămînea prins, acățat, într’un loc așezat sus: s’a aninat bățul în pom ¶ 2 A se prinde, a se apuca de ceva (ținîndu-se cu mîinile): Cu brațele-amîndouă de gîtul meu te-anini (EMIN.) ¶ 3 A se prinde cu mîinile de cineva, a se amesteca printre alții, a intra în joc: Duminica nu ne aninam în horă decît toți patru la rînd (VLAH.); proverb: Amin, amin. Și eu m’anin, se zice despre cineva care vine nepoftit unde sînt alții, la masă, la petrecere, sau iron. cînd vrea să spună cineva că e de aceeași părere cu acela care a vorbit înaintea lui ¶ 4 A se prinde din nebăgare de seamă de un cuiu, de un mărăcine, etc. ¶ 5 A se lega de cineva, a sări asupra cuiva: Și pe loc ei s’aduna Și de Grue s’anina (ALECS.-P) ¶ 6 A se ținea mereu de cineva, a nu-i mai da pace, a-l urmări mereu, a se alega: se anină de mine ca scaiul de oaie [lat. *allevinare < levare].

ANINA, anin, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ANINA, anin, vb. I. 1. Tranz. A atîrna, a agăța, a prinde (ușor) de ceva. Aninai frîul la intrare într-o așchie mai răsărită de stîncă; în alta, și tot la intrare, acățai mantaua. HOGAȘ, M. N. 163. Ivan leagă turbinca la gură... ș-o anină într-un copac. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. S-adun flori în șezătoare, De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72. ◊ Refl. Femeia trece înainte; o creangă uscată i se anină de fustă și se zbate pe jos,- parcă ar fi un șarpe care o urmărește. SADOVEANU, O. III 243. O lacrimă curată ca un mărgăritar îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. GÎRLEANU, L. 44. În drum e o căscioară Închisă, părăsită... Dar pe ferestre încă Iedera s-anină. MACEDONSKI, O. I 18. ◊ Fig. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Luna, alunecînd în jos pe luciul cerului, se aninase într-un vîrf de stejar pe dealul Priporului. DAN, U. 188. 2. Refl. Fig. A se lega, a se agăța de cineva, a nu-i da pace. Să nu-i zici nimică de rău [fetei], nici să nu te anini de dînsa. SBIERA, P. 150. ◊ A provoca pe cineva, a-i căuta pricină. Turcii toți cît îl zărea Între dînșii se grăia... Și pe loc ei se-aduna Și de Gruie s-anina. ALECSANDRI, P. P. 144. ♦ A se vîrî (nepoftit) undeva, a se amesteca (în vorbă). Aș vrea să știu și eu, se anină cu întrebarea Neculăieș. SADOVEANU, P. M. 158. S-anină printre acești [copii] mici și cîte-un handralău de cei mari. ȘEZ. III 179.

ANINA, anin, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) atîrna, a (se) agăța de ceva sau de cineva. 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină. ♦ A se vîrî (nepoftit), a se amesteca (în vorbă). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

A ANINA anin tranz. 1) (obiecte) A prinde în sau de ceva, lăsând să atârne liber în jos; a agăța; a suspenda; a spânzura; a atârna. ~ geanta în cui. 2) (obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) A prinde întâmplător într-un obiect ascuțit, rupând sau găurind; a agăța; a prinde. 3) fig. (persoane) A deranja căutând motiv de ceartă. /<lat. anninare

A SE ANINA mă anin intranz. (despre ființe) A se apuca strâns (cu mâinile, cu ghearele sau cu labele); a se agăța; a se prinde. /<lat. anninare

aninà v. 1. a atârnà (cu ușurință): a anina flori în casă; 2. termen de vânătoare: a aduce la strâmtoare (v. aninătoare); 3. a se agăța, a se prinde de ceva: cum s’anină despre ziori roua limpede pe flori AL.; 4. fig. a se lega de: te anini de proprietatea altuia AL. [Origină necunoscută].

2) anín, a -á v. tr. (rudă cu it. ninnare, log. anninnare, a legăna. Cp. cu mrom. alinari, a sui, lat. allevinare, a ridica). Atîrn, spînzur: a anina haĭna’n cuĭ. Aduc vînatu la strîmtoare. V. refl. Mă atîrn. Fig. Mă leg (mă aleg) de cineva: ce te aninĭ de mine?

anina (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. anin, 3 anină; conj. prez. 1 sg. să anin, 3 să anine

anina (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 anină

anina vb., ind. prez. 1 sg. anin, 3 sg. și pl. anină

ANINAT s. v. agățare, agățat, atârnare, atârnat, prindere, prins, spânzurare, spânzurat, suspendare, suspendat.

ANINAT adj. v. agățat, atârnat, spânzurat, suspendat.

aninat adj. v. AGĂȚAT. ATÎRNAT. SPÎNZURAT. SUSPENDAT.

aninat s. v. AGĂȚARE. AGĂȚAT. ATÎRNARE. ATÎRNAT. PRINDERE. PRINS. SPÎNZURARE. SPÎNZURAT. SUSPENDARE.

ANINA vb. v. agăța, apuca, atârna, prinde, spânzura, suspenda, ține.

anina vb. v. AGAȚA. APUCA. ATÎRNA. PRINDE. SPÎNZURA. SUSPENDA. ȚINE.

A anina ≠ a se desprinde, a deznina

anina (anin, aninat), vb. – 1. A agăța. – 2. a apuca, a (se) prinde de ceva. Lat. *annināre „a legăna”, de la *ninna „leagăn” (Pușcariu 81; REW 5817; DAR); cf. nineri și nani, și it. ninna-nanna „nani-nani!”, alb. ninuljë „leagăn”, engad. niner „a legăna”, prov. nina „a dormi”. Transformarea semantică pare a se explica prin faptul că anina indică acțiunea de a agăța un obiect fără a-l fixa, de a-l atîrna liber, astfel încît prin simplul fapt că este suspendat se mișcă și se balansează – aceasta fiind principala diferență între anina „a atîrna” și acăța „a suspenda fixînd”. După Pușcariu, schimbarea se explică prin confuzia termenului care indică acțiunea de a lega leagănul, cu cel care indica acțiunea de a lega sau atîrna în general. Pascu, Beiträge, 11, propune ca etimon lat. *allevinare, contaminat cu levare. – Der. aninăcios, adj. (care atîrnă); aninătoare, s. f. (loc fără ieșire, ultimul refugiu al cerbului vînat; agățătoare, gaică).

aninat, -ă, aninați, -te, adj. Agățat. – Din anina.

anina, anin, v.t.r. A (se) agăța, a (se) prinde, a (se) apuca. – Lat. *anninare „a legăna” (Pușcariu, MDA).

anina, anin, vb. tranz., refl. – A (se) agăța, a (se) prinde, a (se) apuca. – Cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză (Russu); lat. *anninare „a legăna” (< ad + *ninna „leagăn”) (Pușcariu, DMA).