amelițat, ~ă a vz amenințat²

AMELIȚAT adj. (Mold.) Fig. Menționat, pomenit. Din ceale puține si amelițate însemnări istoriile vremilor trecute... le-au scos. CANTEMIR, HR. Etimologie: amelița. Vezi și amelățătură, amelița.

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

amânunța v vz amenința

amelința vt vz amenința

amelințat, ~ă a vz amenințat

amelița v vz amenința

amenința [At: CORESI, ap. HEM 1046 / Pzi: ameninț / V: (înv) amânun~, ~nița, ~erința, (îvr) ~elința, amelița, melița, meliți, menința / E: lat *amminaciare < minaciae „amenințări”] 1 vt (Înv; îf melița) A provoca pe cineva prin mimică. 2 vt (Înv) A face (cu mâna) un gest poruncitor adresat cuiva. 3 vt (Înv) A pomeni. 4-5 vt, vi (Construit cu „asupră” sau „cătră”; instrumentul acțiunii este în acuzativ și este introdus de „cu”) A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau) pentru a obține ceva. 6 vt A constitui o primejdie pentru (cineva sau) ceva. corectat(ă)

amenințat², ~ă a [At: CANTEMIR, HR. 299 / V: amelin-, amelițat, -ița² / Pl: ~ați, ~e / E: amenința] 1 (Înv) Căruia i s-a adresat un gest poruncitor cu mâna. 2 (Pex) Căruia i s-a arătat voința divină.

amenințat¹ sn [At: DA / Pl: ~uri / V: -ițat¹, ~erin- / E: amenința] 1-4 (Înv) Amenințare (1-4). 5 (Înv; pex) Primejdie.

amenița v vz amenința

amenițat¹ sn vz amenințat¹

amenițat², ~ă a vz amenințat²

amerința v vz amenința

amerințat sn vz amenințat¹

melița² v vz amenința

menința v vz amenința

†AMĂNUNȚA (-unț)... Băn. = AMENINȚA...

❍AMĂRUNȚA² (-unt)... Olten. = AMENINȚA... [👉 AMĂNUNȚA].

†AMELINȚA... = AMENINȚA...

‡AMELIȚA² (-iț) vb. intr. A pomeni în treacăt (într’o scriere) despre o întîmplare, a menționa: nime n’au amelițat măcar cît de puțin de aceste ce am scris noi (N.-COST.).

†AMELIȚA¹ (-iț) vb. tr. Olten. Bucov. – AMENINȚA: tăietorul amelițînd, îi căzu mîna (DOS.).

AMENINȚA (-inț), AMERINȚA (-rinț) I. vb. tr. 1 A da cuiva a înțelege, a-l înfricoșa prin vorbă, prin faptă, prin gesturi, prin scris, că trebue să se teamă de mînia sau răzbunarea lui, de răul ce are de gînd să-i facă, etc.: l-a amenințat cu bătaia, cu moartea ¶ 2 Pr. ext. (vorb. de primejdiile de cari are să se teamă cineva): după ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amenințase (ISP.). II. vb. intr. A face cu mîna, cu arma, cu un lucru oare-care, un semn, o mișcare, cu scopul de a înfricoșa pe cineva, de a opri în loc pe un dușman, de a-l reduce la neputință (mai adesea în basme, cînd este vorba de puterea vrăjilor): avea trei bețișoare în mînă și, cînd a amenințat, toate curțile s’au risipit (VOR.); amenință asupra lor și se făcură stane de piatră (ISP.) [lat. *amminaciare < minaciae].

AMERINȚA...👉 AMENINȚA.

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau de o completivă directă) 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (de obicei cu scopul de a-l intimida sau de a obține ceva). [Arendașul] îi gonea, amenințîndu-i cu gardienii și cu jandarmii, ca să-și dea seama ei că aci... el are putere și mai mare. PAS, L. I 124. Ba încă m-a și amenințat că... are să poruncească să mă întindă la scară. CREANGĂ, A. 159. Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința Să-i puie de vii Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A face un gest de amenințare. Mă amenință cu bățul. ◊ Absol. Spunea ceva și amenința cu mîna. PAS, L. I 56. Îl auzi, Manole? a amenințat cu degetul duhul meu de groază. SADOVEANU, N. F. 7. Mihăilă Cu sabia-n mînă, Dac-așa vedea, Cu ea c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. ◊ Intranz. Dacă văzu... că nu este chip a scăpa cu față curată, se opri în loc, amenință asupra lor și să făcură stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. 3. A reprezenta sau a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Focarele de paludism amenință sănătatea locuitorilor din jurul bălților și mlaștinilor, În cea dintîi epocă a întemeierii principatelor... care coprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290 pînă la 1418) vedem tă aceste state se văzură mai întîi amenințate în naționalitate și existența lor politică. BĂLCESCU, O. II 12. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pe coperiș, mușchiul verde crescuse în voia cea bună, înlăuntru ploaia făcuse gropi, iar pereții umezi amenințau să cadă. DUNĂREANU, N. 16. 5. (Învechit; cu complement direct) A anunța, a vesti (o primejdie). În mînă-i buzduganul domnesc, care-n războaie Ca brațul care-l poartă în veci nu se îndoaie. Și pe deasupră-i steagul, amenințînd furtuna. ALECSANDRI, P. A. 145. Ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amenințînd. ALEXANDRESCU, P. 144.

AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva). Ș-apoi se-ncrunta Și-i amanința Să-i puie de vii Chiar în temelii (ALECSANDRI). 2. A face un gest de amenințare. Spunea ceva și amenința cu mîna (PAS). 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Bălțile neasanate amenință sănătatea locuitorilor. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pereții umezi amenințau să cadă (DUNĂREANU). 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti (ceva). Umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă amenințînd (ALEXANDRESCU). – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

A AMENINȚA ameninț tranz. 1) (ființe) A speria cu o pedeapsă printr-o vorbă sau printr-un gest (pentru a intimida sau pentru a obține ceva). 2) A avertiza cu un gest asupra eventualelor consecințe. 3) A pune în primejdie; a face să fie în primejdie. 4) A fi gata să...; a fi pe punctul de... 5) înv. A semnaliza prin sine însuși; a prevesti. /<lat. amminaciare

AMELIȚA vb. (Mold.) Fig. A face mențiune despre ceva, a pomeni. Alți istorici megieși nemică n-au amelițat de această domnie. URECHE. Ni să pare că am scris deplin, care nice la un letopisăț a țării noastre nime n-au amelițat măcar cît de puțin de acestea ce am scris noi. NCL I, 30; cf. NCL I, 7,8; CANTEMIR, HR. Etimologie: lat. *amminaciare. Vezi și amelățătură, amelițat.

amenințà v. 1. a înfricoșa cu o pedeapsă; 2. a face semn de amenințare: amenință asupra lor și se făcură stane de piatră ISP.; 3. (galicism) a fi de temut: casa amenință să cază. [Lat. *ADMINACIARE, din MINACIAE, amenințări, de unde și forma secundară amerințà; sensul 3 după fr. menacer].

amerințà v. V. amenințà: umbre fioroase ce ies din întunerec o crimă amerințând GR. AL.

menințà v. (poetic) a amenința: menințând barbare glasuri AL.

ameli(n)ț v. tr. V. ameninț.

améninț (est) și -ínț (vest), a -á v. tr. (lat. *amminentiare saŭ *eminentiare, d. éminens, -éntis, part. luĭ eminére, a fi proeminent, minaciae, amenințărĭ; it. minaciare, pv. menasar, fr. menacer, sp. amenazar, pg. ameaçar). 1. Fac amenințărĭ: a amenința pe cineva cu sabia, cu moartea. 2. L. V. Mold. Menționez. 3. Fig. (după fr.) Îs aproape să, inspir teamă să nu: apele amenință să se reverse, casa amenință să cadă. 4. V. intr. Fac un semn orĭ gest de amenințare: bătrînu amenință cu toĭagu asupra lor. – Și -rinț. Vechĭ și azĭ Olt. amelínț. Vechĭ și menínț, „ameninț”, și (a)méliț, „ameninț” și „menționez”.

1) méliț, a -á, V. ameninț.

menínț, a -á, V. ameninț.

amenința (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 amenință; conj. prez. 1 sg. să ameninț, 3 să amenințe

amenința (a ~) vb., ind. prez. 3 amenință

amenința vb., ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 sg. și pl. amenință

amenința (ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 sg. și pl. amenință)

ameninț.

AMENINȚA vb. 1. (prin Transilv.) a mănânțăla. (L-a ~ cu degetul.) 2. a pândi, (fig.) a paște. (Îl ~ o mare primejdie.) 3. a periclita, a primejdui. (Această situație îi ~ viața.)

AMENINȚAT adj. periclitat, primejduit. (O ființă ~.)

AMENINȚA vb. 1. (prin Transilv.) a mănînțăla. (L-a ~ cu degetul.) 2. a pîndi, (fig.) a paște. (Îl ~ o mare primejdie.) 3. a periclita, a primejdui. (Această situație îi ~ viața.)

AMENINȚAT adj. periclitat, primejduit. (O ființă ~.)

amelița (-țez, -at), vb. – (Înv.) A menționa, a indica, a aminti. Este cuvînt care apare numai la vechii cronicari din sec. XVII și XVIII, și care nu pare să fi avut circulație pop. De aceea, credem că este o reproduce fidelă artificială a ngr. μελετῶ „a studia, a medita, a menționa”. Pare puțin probabilă ipoteza din DAR, care presupune o identitate între amelița și amenința și, pentru a explica semantismul primului vb., se gîndește la o posibilă confuzie între lat. *amminaciare „a amenința” și lat. *amminiciare, de la minari „a întrece, a depăși”.

amenința (amenințat, amenințat), vb. – A arăta intenția de a face rău cuiva. – Var. (a)meni(n)ța, (a)meli(n)ța (înv.) La. *ammῑnaciāre, de la minaciae „amenințare” (Pușcariu 77; DAR; REW 5584); cf. it. minacciare (sicil. amminazzari), prov., cat. menassar, fr. menacer, sp. amenazar, port. ameaçar. După Philippide, Principii, 98, din lat. minitor „a amenința”. Der. amenințător, adj. (care amenință); amenințătură, s. f. (amenințare).

MELIȚÁ² vb. I v. amenința.

MENINȚA vb. I v. amenința.