AMARA, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcațiune cu un cablu de țărm sau de o altă navă. 2. A fixa un obiect pe o ambarcațiune astfel încât acesta să nu se deplaseze din cauza balansului ambarcației. – Din fr. amarrer.

AMĂRÂT, -Ă, amărâți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) mâhnit, necăjit, supărat; chinuit, trist. ♦ (Om) prăpădit, nenorocit; sărac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, sărăcăcios. – V. amărî.

amara vt [At: DEX² / Pzi: ~rez / E: fr amarer] 1 A lega o ambarcație cu un cablu de țărm sau de altă navă. 2 A fixa un obiect pe o ambarcație astfel încât acesta să nu se deplaseze din cauza balansului ambarcației.

amărat, ~ă a vz mărat

amărât, ~ă [At: VARLAAM, C. 14 / Pl: ~âți, ~e / E: amărî] 1 a (Fig) Care a devenit amar (1). 2 a Cuprins de amărăciune (3) sufletească. 3 a (D. fapte, păcate, trai, zile) Nesuferit. 4-5 smf, a Sărman. 6 a (Îc) Om ~ Om uscat, de care nu se mai prinde carnea. 7 av (Înv) Cumplit. 8 sf (Bot) Coroniște (Coronulla varia). 9 a (D. obiecte) Ponosit.

amărî [At: CORESI, ap. HEM 1023 / V: (reg) ~mări / Pzi: ~răsc / E: lat *amarira] 1 vtr (Îoc îndulci) A face (ceva să aibă gust) amar (1). 2 vr A deveni amar (1). 3 vtr (Fig) A produce amărăciune în sufletul cuiva. 4 vt A necăji pe cineva. 5 vt (Șîe) A ~ viața, traiul sau zilele cuiva A face cuiva viața, traiul, zilele amare, nesuferite. 6 vr A se mâhni, a-și face sânge rău. 7 vtr (Mai ales îe) A-și ~ inima, zilele, traiul, viața A-și face inimă, trai, viață, zile amare din pricina cuiva sau a ceva. 8 vr A duce o viață amară, un trai ca vai de el.

mărat, ~ă smf, a [At: PSALT. 286 / Pl: ~ați, ~e / E: pbl ml malehabitus] (Înv) 1-2 (Om) sărman. 3-4 (Om) nenorocit.

AMĂRÎ (-ărăsc) I. vb. tr. 1 A face amar: băutura aceasta mi-a amărît gura ¶ 2 fig. A întrista, a mîhni adînc, a necăji: mi-a amărît zilele, viața, sufletul; asta o amăra pe copilă pînă ’n fundul sufletului (CAR.). II. vb. refl. 1 A deveni amar ¶ 2 fig. A se mîhni adînc, a se necăji, a se chinui: cum nu m’aș căina și nu m’aș ~, că iată sînt olog (ISP.) ¶ 3 A duce o viață plină de necazuri: iacă mă amărăsc și eu pe aici, pe lîngă casă (S.-V.) [lat. *amarire].

AMĂRÎT, -ÎTĂ I. adj. sm. f. 1 p. AMĂRÎ ¶ 2 fig. Adînc mîhnit, necăjit, supărat: viață ~ă; traiu ~; zile ~e; cînd gîndesc, ~ul de mine, că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez (CRG.) ¶ 3 Om ~ (ȘEZ.), om uscat, de care nu se mai prinde carnea. II. adv. ‡Cu durere, amarnic: văitîndu-se în văpaie pînă ’n gît (PANN).

AMARA, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcație cu un cablu de țărm sau de altă navă. 2. A fixa un obiect pe o ambarcație astfel încât acesta să nu se deplaseze din pricina balansului ambarcației. – Din fr. amarrer.

AMĂRÂT, -Ă, amărâți, -te, adj. Mâhnit, necăjit, supărat; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prăpădit, nenorocit; sărac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, sărăcăcios. – V. amărî.

AMĂRÎ, amărăsc, vb. IV. 1. Refl. A căpăta gust amar, a deveni, a se face amar. Smîntina s-a amărît. ◊ Intranz. (Rar) Ce-a fost verde-a veștejit, Ce-a fost dulce-a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit! ALECSANDRI, P. P. 336. ◊ Tranz. Frunza de pelin amărăște vinul. 2. Tranz. Fig. A produce amărăciune în sufletul cuiva, a întrista, a îndurera. Dorule, m-ai amărît! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 137. ◊ (Cu privire la viață, la trai, la zile) Un frate al meu și un fiu al său fac tot ce trebuie ca să-mi amărască viața. SADOVEANU, N. F. 33. Pentru ce să-i amărăști [mamei] Și zilele puține? Că n-are-n lume bun și drag Decît pe mine. COȘBUC, P. I 75. Dulce maică, dragi surori... Ștergeți voi lacrimile, Nu v-amărîți zilele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. ◊ Absol. Fig. Gura îndulcește, gura amărăște. ◊ Refl. De ce te căiești, băiețele, și te amărăști? ISPIRESCU, L. 313. Coasa-n cui a ruginit Și eu, maică, n-am venit; Tare ti-i fi amărît! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197. ♦ Refl. A duce o viață amară, plină de suferințe. Sînteți sănătoasă? – Iacă, mă amărăsc și eu pe aici, pe lîngă casă. SLAVICI, la TDRG.

AMĂRÎT, -Ă, amărîți, -te, adj. 1. (Despre oameni și, p. ext., despre manifestările lor) Mîhnit, îndurerat, necăjit. Rămîn amărît și bătrîn. BENIUC, V. 141. Tata a privit în juru-i trudnic... păstrînd cîteva clipe o tăcere amărîtă. SADOVEANU, N. F. 43. Vai, săracele de noi, amărîtele de noi... se va fi mîniat împăratul pe noi. RETEGANUL, P. II 24. Cînd gîndesc, amărîtul de mine, că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez! CREANGĂ, P. 122. ♦ (Despre viață) Chinuit, trist. O să-mi împuținați amărîtele zile ce mai am de trăit. SADOVEANU, N. F. 33. Măi Iliuță... tare-i grea și amărîtă viața noastră! SADOVEANU, N. F. 69. 2. (Despre oameni și despre lucruri) Prăpădit, nenorocit. Drumul continua drept ca o ață, și în puține minute intrară în Babaroaga, un sat amărît. REBREANU, R. I 74. ◊ (Substantivat) Dimpreună cu ei venea un slujbaș... și un amărît cu toba după gît. PAS, L. I 138. 3. (Despre obiecte) învechit, uzat, ponosit. Erau între ei [între birjari] și bogați și săraci, cunoscîndu-i pe unii și pe alții după livrelele și șepcile lor, unele strălucitoare, altele amărîte. PAS, Z. I 224.

AMĂRÎ, amărăsc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A căpăta sau a face să capete gust amar. 2. A (se) întrista, a (se) supăra, a (se) îndurera. – Lat. *amarire.

AMĂRÎT, -Ă, amărîți, -te, adj. Mîhnit, necăjit; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prăpădit, nenorocit; sărac. ♦ Învechit, ponosit, uzat. – V. amărî.

AMARA vb. I. tr. A fixa un obiect pe o navă sau pe altă ambarcație pentru a nu se deplasa din cauza balansului. ♦ A lega cu un cablu (o navă etc.). [< fr. amarrer, cf. amarre – cablu, lanț].

AMARA vb. tr. a fixa obiectele, instalațiile de la bordul unei (aero)nave. (< fr. amarrer)

A AMARA ~ez tranz. 1) (nave) A lega de țărm sau de o altă navă. 2) (obiecte aflate pe o navă) A fixa, pentru a împiedica deplasarea în timpul navigației. /<fr. amarrer

AMĂRÂT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A AMĂRÎ și A SE AMĂRÎ. 2) fig. Care este într-o stare sufletească apăsătoare; trist; mâhnit. /v. a amărî

A SE AMĂRÎ mă ~ăsc intranz. 1) A deveni (mai) amar. 2) fig. A deveni amărât; a se întrista; a se scârbi. /< lat. amarire

A AMĂRÎ ~ăsc tranz. A face să se amărască. /<lat. amarire

amărî v. 1. a face amar; 2. fig. a supăra pe cineva, a-l întrista. [Lat. AMARESCERE].

amărît a. 1. supărat la culme, întristat; 2. (în ocări) mișel, nevoiaș: amărîtule! 3. nenorocit: amărîtul de mine! CR.

amărăsc, a -î v. tr. (d. amar). Fac amar. Fig. Supăr, întristez mult.

amărît, -ă adj. (d. amărăsc). Foarte întristat, plin de amărăciune: un om amărît, o viață amărîtă.

mărát, -ă adj. (ca și it. malato și fr. malude, bolnav, d. lat. male habitus, care se află rău, ca beat, cot d. bĭbĭtus, cŭbĭtus. Dar cp. și cu nsl. mârati, a-țĭ păsa, a te neliniști). Vechĭ. Acĭ Mac. Sărac, sărman, bĭet nenorocit. – În Ban. mărac (după sărac).

amara (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. amarez, 3 amarează; conj. prez. 1 sg. să amarez, 3 să amareze

amărât adj. m., s. m., pl. amărâți; adj. f., s. f. amărâtă, pl. amărâte

amărî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amărăsc, 3 sg. amărăște, imperf. 1 amăram; conj. prez. 1 sg. să amărăsc, 3 să amărască

amara (a ~) vb., ind. prez. 3 amarează

amărât adj. m., s. m., pl. amărâți; adj. f., s. f. amărâtă, pl. amărâte

amărî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amărăsc, imperf. 3 sg. amăra, perf. s. 3 sg. amărî, 3 pl. amărâră, m.m.c.p. 3 sg. amărâse, pl. amărâseră; conj. prez. 3 să amărască; ger. amărând; part. amărât

amara vb., ind. prez. 1 sg. amarez, 3 sg. și pl. amarează

amărât adj. m., s. m., pl. amărâți; f. sg. amărâtă, pl. amărâte

amărî vb., ind. prez. 1sg. și 3 pl. amărăsc, imperf. 3 sg. amăra; conj. prez. 3 sg. și pl. amărască

amărî (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amărăsc, imperf. amăra, conj. amărască)

amărăsc, -răști 2, -răște 3, -rască 3 conj., -rît prt., -rîre inf. s., -rîtor adj. v.

AMĂRÂT adj. 1. v. supărat. 2. nenorocit, prăpădit, (fig.) pârlit. (Un funcționar ~.)

AMĂRÎ vb. v. mâhni.

AMĂRÎ vb. a (se) indispune, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) mîhni, a (se) necăji, a (se) supăra, (înv. și pop.) a (se) obidi, (înv. și reg.) a (se) scîrbi, (înv.) a (se) oțărî, a (se) rîvni, (fig.) a (se) cătrăni. (L-ai ~ pe tata.)

AMĂRÎT adj. 1. abătut, deprimat, descurajat, indispus, îndurerat, întristat, mîhnit, necăjit, supărat, trist, (pop.) obidit, (înv. și reg.) scîrbit, supărăcios, (înv.) dosădit, ponosit, pricăjit, (fig.) cătrănit, pleoștit, plouat. (E tare ~ de vestea primită.) 2. nenorocit, prăpădit, (fig.) pîrlit. (Un funcționar ~.)

mărat (mărată), adj. – Sărac, amărît, nenorocit. – Var. (Banat) mărac. Mr. mărat. Probabil în loc de *amărat, din amar, cf. amărît (REW 406). Der. din lat. male habitus › it. malato, fr. malade (Tiktin; Candrea) pare dubioasă, ca și cea din gr. μέλας, cu suf. -atus (Capidan, LL, I, 285). Întîlnirea cu sl. márati „a se îngrijora” (Scriban) pare întîmplătoare. Var. se explică prin încrucișarea cu sărac.

mărat, mărată, mărați, mărate, adj. (înv.) sărac, nenorocit, sărman.

MĂRÁT, -Ă adj. (Învechit ; și substantivat) (Om) sărman, nenorocit. Fiile Vavilonului vai de iale (măratele CV, mișiaoa D, mișelealor. H). PSALT. 286. Fiele Vavilonului măratele. CORESI, PS. 375/11. - Pl.: mărați, -te. – Probabil lat. malehabitus.