AMÎNDOI, -DOUĂ num. col. (Substantivul determinat e articulat) Și unul și altul, cei doi împreună, cei doi laolaltă, ambii. Se uită în sus la cerul de cenușă. Ridică amîndoi pumnii, amenințind pe cineva ascuns în vîrtejurile fumurii ale norilor. DUMITRIU, B. F. 15. Nu semănau amîndouă surorile. VLAHUȚĂ, O. A. 1108. Piaptănă și îmbracă la fel pe amîndouă fetele. CREANGĂ, P. 270. ◊ (Accentuat în frază, cu valoare stilistică) Plîngu-mi ochii amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. ◊ (Determinînd un pron. pers., care îl precede) Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. CREANGĂ, P.. 269. Nu e nici o asemănare între voi amîndoi. NEGRUZZI, S. 1 64. ◊ (Cu valoare de pronume) Amîndoi priveau spre luminile nenumărate care tremurau, ca niște steluțe, în vale, amîndoi ascultau muzica adîncă a clopotului, și carul cobora coasta spre sat. SADOVEANU, O. III 87. Au stat tăcuți, că i-a cuprins O jale pe-amîndoi. COȘBUC, P. I 228. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci ciuturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. J 185. Hai, mîndro să ne iubim, C-amîndoi ne potrivim... Tu n-ai frați, eu n-am surori, Amîndoi ca două flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. – Forme gramaticale: gen. – dat. (cînd precedă substantivul) amînduror (regional) amîndura, amîndoror, (cînd urmează dună el sau îi ține locul) amîndurora și (regional) amîndorora (RUSSO, O. 44).