alibiu sn vz arbiu

alibiu sn vz alibi

ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici)un alibi = a (nu) deține (nici)o probă, a (nu) avea (nici)o motivare. – Din fr. alibi.

ARBIU, arbie, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. – Din tc. harbi.

alibi sn [At: DA / Pl: ~uri / V: ~u / E: fr alibi] 1 (Jur) Situația de a nu se găsi la locul crimei sau al delictului, în timpul când s-au săvârșit acestea. 2 (Jur) Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3 (Fig) Pretext. 4 (Fig) Scuză. 5 (Fig) Justificare. 6 (Îe) A (nu) avea (nici) un ~ A (nu) avea (nici) o motivare.

arbir sn vz arbiu

arbiu sn [At: POLIZU / V: -ir, arghir, alibiu² / Pl: ~ie / E: tc harbi] (Înv) Vergeaua cu care se curăța sau se încărca pușca.

*ALIBI, *ALIBIU (pl. -biuri) sn. ⚖️ Prezența unei persoane în alt loc decît acela unde era bănuită că se afla într’un anumit timp; în materie criminală sau corecțională, alibiul este invocat ca mijloc de apărare de un acuzat care caută să aducă dovada că, din cauza absenței lui din locul unde crima sau delictul s’a făptuit, nu se poate să fi luat parte la ele: a stabili, a invoca, a-și crea un ~ [fr. < lat].

ARBIU (pl. -bie) sn. ⚔️ Varga cu care se încarcă pușca, pistolul (🖼 173): se pune în țeavă un glonț și se împinge cu ~l pînă ajunge în capăt (ISP.) [tc. harbi].

ALIBI, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deține (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.

ARBIU, arbie, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. – Din tc. harbi.

ALIBI, alibiuri, s. n. (De obicei în legătură cu verbele «a avea», «a stabili» etc.) Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvîrșirii faptului care i se impută, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare.

ALIBI, alibiuri, s. n. Dovadă prin care un inculpat își susține în fața justiției nevinovăția, stabilind că, la data săvîrșirii faptului imputat, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. ♦ Fig. Scuză, justificare. – Fr. alibi (lat. lit. alibi „în altă parte”).

ARBIU, arbie, s. n. Vergea cu ajutorul căreia se încărca și se curăța altădată pușca. – Tc. harbi.

ALIBI s.n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvîrșirii faptului delictuos imputat el se găsea în altă parte. ♦ (Fig.) Scuză, justificare. [Pl. -iuri. / < fr. alibi, cf. lat. alibi – în altă parte].

ALIBI s. n. 1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. 2. (fig.) justificare, scuză. (< fr., lat. alibi)

ALIBI ~uri n. Probă prin care un inculpat dovedește justiției că în momentul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte. /<fr. alibi

alibi n. Jur. prezența unui acuzat aiurea decât unde s’a săvârșit crima.

arbiu n. 1. vărguța cu care se încarcă un pistol sau o pușcă; 2. bățul ce se pune în țeava pușcociului (un joc de copii): se împinge cu arbiul ISP. [Turc. HARBI].

*álibi n. (cuv. lat. care înseamnă „aĭurea”). Jur. Absență dintr’un loc probată pin prezență într’altu.

arbíŭ n., pl. urĭ și e (turc. harbi, bg. sîrb. arbiĭa). Munt. Mold. Rar azĭ. Huludeț (piston) de curățat țeava și de bătut încărcătura în puștile de sistema veche saŭ în pușcoace. V. vargă, vergea.

alibi s. n., pl. alibiuri

arbiu (înv.) s. n., art. arbiul; pl. arbie

alibi s. n., pl. alibiuri

arbiu (înv.) s. n., art. arbiul; pl. arbie

alibi s. n., pl. alibiuri

arbiu s. n., pl. arbie

alibi, -biuri.

ARBIU s. 1. vargă, vergea. (Cu ~l se curăța odinioară țeava puștii.) 2. (reg.) climpuș, (prin nordul Transilv.) puștoc. (~ la pușcoci.)

ARBIU s. 1. vargă, vergea. (Cu ~ se curăța odinioară țeava puștii.) 2. (reg.) climpuș, (prin nordul Transilv.) puștoc. (~ la pușcoci.)

arbiu (arbie), s. n. – (înv.) Vergea de curățat arme de foc. Tc. harbi (Șeineanu, II, 23; Lokotsch 823); cf. alb. harbi, bg., sb. arbija.