albumină sf [At: PONI, CH. 386 / Pl: ~ne / E: fr albumine] Substanță organică din grupul proteinelor, solubilă în apă, coagulabilă prin încălzire și precipitabilă la acțiunea acizilor anorganici, care intră în compoziția albușului de ou, a sângelui și a altor lichide organice.

*ALBUMINĂ sf. 🔬 Substanța albă organică, cuaternară, din care se compune în mare parte albușul oului și serul sîngelui [fr.].

ALBUMINĂ, albumine, s. f. Substanță organică azotată din grupul proteinelor, care intră în alcătuirea chimică a celulelor animale și vegetale și constituie elementul de bază în compoziția albușului de ou și a serului din sînge.

ALBUMINĂ, albumine, s. f. Substanță organică din grupul proteinelor care intră în alcătuirea chimică a celulelor animale și vegetale și constituie elementul de bază în compoziția albușului de ou și a serului din sînge. – Fr. albumine.

ALBUMINĂ s.f. Substanță organică din grupul proteinelor, care intră în constituția celulei animale și vegetale. // (În forma albumin-, albumino-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) albumină”. [< fr. albumine].

ALBUMINĂ s. f. substanță organică din grupul proteinelor, în compoziția albușului de ou, a sângelui și a altor lichide organice. (< fr. albumine)

ALBUMINĂ ~e f. Substanță organică din grupul proteinelor, care intră în compoziția sângelui și a altor lichide organice. [g.-d. albuminei] /<fr. albumine

albumină f. substanță aflătoare în zerul sângelui, în albușul oului și care se încheagă la căldură. Ea servă pentru limpezirea vinurilor sau a oțetului, apoi în fotografie și în boiangerie.

*albumínă f., pl. e (d. albumen). Chim. Substanță de natura albușuluĭ de oŭ, a urdeĭ și a seruluĭ de sînge. (Se încheagă la căldură și limpezește vinu).

albumină (substanță) s. f., g.-d. art. albuminei; pl. albumine

albumină (substanță) s. f., g.-d. art. albuminei; pl. albumine

albumină s. f., g.-d. art. albuminei; pl. albumine

albumină.