albăstrime sf [At: ALECSANDRI, P. IV, 122 / Pl: ~mi / E: albastru + -ime] 1 Întindere de culoare albastră (2). 2 Spațiu albastru (2). 3 Calitatea de a fi albastru. 4 Culoare albastră (15). 5 (Iuz; prt) Termen pentru oamenii îmbrăcați în haine orășenești (albastre). 6 (Iuz; prt; pex) Ciocoime.

ALBĂSTRIME sf. 1 Coloare albastră: e prea multă ~ în peisajul acesta ¶ 2 Întindere albastră: Plutind sub cer albastru pe-a mării ~ (ALECS.) ¶ 3 fig. pop. Oameni îmbrăcați în haine străine, ciocoime, venetici: multă ~ te socotește vită încălțată și d’aia te robește mereu (JIP.).

ALBĂSTRIME, (2) albăstrimi, s. f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastră. 2. Întindere de culoare albastră (ca a cerului sau a mării), spațiu albastru. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi: Viorile mîine suna-vor mai bine. DEȘLIU, G. 38. Cu mîna streșină, căuta să străbată cu ochii albăstrimile. CAMILAR, T. 107. ◊ Fig. Avem atîta soare Și-atîtea limpezimi, Și-atîta albăstrime de povestit pe strună. DEȘLIU, G. 22. 3. (Cu sens colectiv; peiorativ) Termen cu care oamenii de la țară numesc uneori pe cei îmbrăcați orășenește; ciocoime. ♦ (Prin restricție) Partidul conservator (al boierilor de odinioară). Discuțiile s-au încins despre politica conservatorilor... Nenea Christodor... dovedește, bob numărat, că arenzile au scăzut de cînd cu venirea albăstrimii la putere. DELAVRANCEA, S. 144.

ALBĂSTRIME, (2) albăstrimi, s. f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastră. 2. Întindere de culoare albastră; spațiu albastru. 3. (Înv., peior.) Termen cu care țăranii numeau uneori pe cei îmbrăcați orășenește; (prin restricție) ciocoime. ♦ Partidul conservator (al boierilor). – Din albastru² + suf. -ime.

ALBĂSTRIME f. 1) Culoare a spectrului solar care se află între violet și verde; albastru. 2) Întindere de culoare albastră; spațiu albastru. ~ea mării. 3) fig. înv. Oameni îmbrăcați orășenește. /albastru + suf. ~ime

albăstrime f. 1. față albastră: sub cer albastru a mării albăstrime AL.; 2. ciocoime, burghezi sau nobili (îmbrăcați în albastre), în opozițiune cu țăranii.

albăstríme f., pl. ĭ. Iron. Totalitatea locuitorilor de oraș, îmbrăcațĭ în albastru (închis), în opoz. cu țărănime. V. cĭocoĭ, cĭofligar.

albăstrime s. f., g.-d. art. albăstrimii; (ceruri) pl. albăstrimi

albăstrime s. f., g.-d. art. albăstrimii; (ceruri) pl. albăstrimi

albăstrime s. f., g.-d. art. albăstrimii; (ceruri) pl. albăstrimi

ALBĂSTRIME s. v. seninătate.

ALBĂSTRIME s. albastru, azur, claritate, limpezime, senin, seninătate, (rar) limpeziș, (înv. și reg.) seninat, (reg.) vineție, (Mold. și Bucov.) sineală, (înv.) senineală. (~ cerului.)

albăstrime s.f. (înv.) ciocoime