AISTE adj. dem. f. pl. (Reg.) Aceste. – V. aist.

AISTE adj. dem. f. pl. (Mold.; precedă cuvîntul sau urmează după el) Aceste. Tunurile lor bat în zidurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Aiste cuvinte mi-o rostit. ALECSANDRI, T. 1501.

AISTE adj. dem. f. pl. (Reg.) Aceste.

AIEST, AIASTĂ, aiești, aieste, adj. pron. dem. (Reg.; când urmează după substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen. -dat. sg.: aiestui, aiestei, gen.-dat. pl.: aiestor; (când are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Var.: aist adj. dem.] – Lat. ad + istum.

AIST adj. dem. v. aiest.

VRAIȘTE s. f. Dezordine, neorânduială, harababură. ♦ (Adjectival) Care se află în dezordine, în neorânduială; fără stăpân, în voia sorții; (despre uși, ferestre) larg deschis; în lături. (Adverbial) Lucruri aruncate vraiște. [Pr.: vraiș-] – Cf. vraf.

aest, aiastă^[1] pd, ad vz acest

aiest, aiastă a [At: DA / V: aist / P: a-ie~ / Pl: ~ești, ~e / E: ml ad + istum] (Reg) Acest.

aist a vz aiest

aiște^[1] av^[2] vz vraiște

raiște sf vz vraiște

vraiște [At: TDRG / Pl: ? / E: nct] 1 sf Dezordine (1). 2 a Care se află în neorânduială. 3 a Care este lăsat la voia întâmplării. 4 a (D. uși, ferestre) Deschise larg.

vraiște s.f., adj. 1 s.f. Dezordine, neorînduială, harababură. Nu intram pînă ce nu primeam învoire... Dar am văzut vraiștea (VOIC.). ◊ Fig. E puțină vraiște în aer, zboară frunze de toamnă (TUD.). 2 adj. Care se află în dezordine, în neorînduială, în paragină, în voia soarții; care nu este ordonat sau organizat. Se hotărî să nu o lase pe stăpînă singură și gospodăria vraiște (AGÂR.). ♦ (despre uși, ferestre) Care este larg deschis, în lături. Casa era pustie, ușile vraiște, obiectele răsturnate și răvășite (REBR.). ◊ (adv.) Poți dormi în liniște, cu ușile și ferestrele deschise vraiște (BART). • /de la vrah.

AIEST, AIASTĂ, aiești, aieste, adj. dem. (Reg.: când urmează după substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen.-dat. sg.: aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (când are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-iest. – Var.: aiesta adj. dem.] – Lat. ad + istum.

AIESTA², AIASTA adj. dem. v. aiest.

AIST, aiști, adj. dem. m. (Reg.; când urmează după substantiv are forma aista) Acest. [Gen.-dat. sg.: aistui, gen.-dat. pl.: aistor; (când are forma aista) gen.-dat. sg.: aistuia, gen.-dat. pl.: aistora – Var.: aista adj. dem. m.] – V. aiest.

AISTA², adj. dem. m. v. aist.

VRAIȘTE s. f. Dezordine, neorânduială, harababură. ♦ (Adjectival) Care se află în dezordine, în neorânduială; fără stăpân, în voia sorții; (despre uși, ferestre) larg deschis; în lături. ◊ (Adverbial) Lucruri aruncate vraiște. [Pr.: vra-iș-] – Et. nec.

AIEST, AIASTĂ, aiești, aieste, adj. dem. (Mold., Transilv.; precedă substantivul; cînd urmează după substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. Ia, na-ți și ție bolohanul aiesta. SBIERA, P. 178. Așteptai cu nerăbdare, ce are să iasă din năzdrăvănia aiasta. ȘEZ. II 112. ◊ (Urmînd după substantiv, în forma de f. pl. aieste) Vine în toate diminețile, de cetește sub răchițele aieste. NEGRUZZI, S. III 11. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (cînd are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg. aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl. aiestora.

AIST, aiști, adj. dem. m. (Mold., Transilv.; cînd precedă substantivul determinat are forma aist și uneori aista, iar cînd urmează după substantiv are forma aista) Acest. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65. Dar aista cal ți l-ai ales? CREANGĂ, P. 197. Aista n-o fost pui, o fost dracu. ȘEZ. II 98. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aistui, gen.-dat. pl. aistor (cînd are forma aista) pl. aiștia, gen.-dat. sg. aistuia, gen.-dat. pl. aistora.

AISTA², aiștia, pron. dem. m. (Mold., Transilv.) Acesta. Aista-i un leneș, care nu credem să fi mai avut păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. Pe semne c-aista-i Flămînzilă. CREANGĂ, P. 241. Îi mîncase și pe aiștia, pe toți. ȘEZ. III 185. ◊ (Precedat de un «de» partitiv) Măi băiete, dă-mi și mie un purcel de aiștia! – Ți l-oi da și pe aista, zise băiatul, dacă ți-i lepăda cămașa. ȘEZ. II 153. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aistuia, gen.-dat. pl. aistora.

AISTA¹ adj. dem. m. v. aist.

VRAIȘTE s. f. Voie nestingherită, libertate.(care duce la dezordine); neorînduială, harababură. Nu intră cine poftește; la poartă nu-i vraiște ca înainte vreme. SADOVEANU, F. J. 14. Mai demult... grînele se treierau cu caii slobozi, în vraiște. PAMFILE, A. R. 204. Se duse în grădină să nu mai audă zgomot, să nu mai vadă vraiștea din casă. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ (Adverbial) În dezordine, în neorînduială; fără stăpîn, în voia soartei. De ce să nu mă întorc?... auzi vorbă! O să-mi las eu averea vraiște? REBREANU, R. II 68. O Încăpere rămasă vraiște, cu ușile trîntite de vînt. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 120. Lîngă soba care-i mai totdeauna rece, sînt aruncate vraiște țoale vechi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ (Adjectival invar., despre uși, ferestre) Larg deschis, dat în lături. În salon era tăcere. Ușile erau vraiște. DUMITRIU, N. 52. Duhneala țuicii din pivnițile cu obloane vraiște. C. PETRESCU, A. R. 9. Poți dormi în liniște, cu ușile și ferestrele vraiște. BART, E. 326. Văz lumină la ferestrele din dos... și ferestrele vraiște. CARAGIALE, T. I 106. – Pronunțat: vra-iș-.

AIEST, AIASTĂ, aiești, aieste, adj. dem. (Reg.; cînd urmează după substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen.-dat. sg.: aiestui, aiestei; gen.-dat. pl. aiestor; (cînd are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg. aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl. aiestora. – Var.: aiesta, aiasta adj. dem.] – Lat. ad + istum.

AIST, aiști, adj. dem. m. (Reg.; cînd urmează după substantiv are forma aista) Acest. [Gen.-dat. sg. aistui, gen.-dat. pl. aistor; (cînd are forma aista) gen.-dat. sg. aistuia, gen.-dat. pl. aistora. – Var.: aista adj. dem. m.] – V. aiest.

AISTA², aiștia, pron. dem. m. (Reg.) Acesta [Gen.-dat. sg. aistuia, gen.-dat. pl. aistora] – V. aiest.

AISTA¹, adj. dem. m. v. aist.

VRAIȘTE adj. invar. și adverbial 1) Care este în mare dezordine; lăsat în voia soartei. 2) (despre uși, ferestre) Care este larg deschis. [Sil. vra-iș- și vraiș-] /Orig. nec.

vraiște adv. deschis peste tot: casele erau dărăpănate, uși, ferestre vraiște ISP. [Origină necunoscută].

aíst, aĭástă pron., pl. aiștĭ, aĭeste (ca și ăsta, ista) Est. Aceasta, acesta. Aista, aĭasta se zice cînd e singur saŭ după subst.: aista-i, omu aista, femeĭa aĭasta maĭ ob. omu ista, femeĭa asta.

ăst, ásta pron., pl. ăștĭ, aste. Acest, aceasta. Astă-noapte, astă-vară, noaptea orĭ vara precedentă (trecută). – În est nu se zice ăsta, ci ista și aista. În vest az-noapte saŭ azĭ noapte, fals îld. astă-noapte. Lit. astă seară barb după fr. ce soir. Corect e numaĭ deseară și în seara asta (mold. fam. ĭen sară). Seara din ajun se numește aseară orĭ ĭerĭ seară.

ráiște, V. vraíște.

vráiște f., pl. vrăiștĭ (vsl. *vrahište, d. vrahŭ, vraf). Evoluțiunea înțelesuluĭ a fost de la „treĭerare” la „cutreĭerare, loc deschis, casă pe unde poțĭ cutreĭera ca în arie”. V. vraf). Lucrurĭ aruncate claĭe peste grămadă, în dezordine. Loc orĭ casă în care poțĭ intra și cutreĭera fără să fiĭ oprit: casa asta-ĭ vraiște. – Și hraiște (nord), raiște și haiște (Olt. Ml.). V. hardughie.

!aiest (reg.) adj. pr. antepus m., g.-d. aiestui, pl. aiești; f. aiastă, g.-d. aiestei, pl. aieste, g.-d. m. și f. aiestor (aiest om)

!vraiște² (desp. vra-iș-) s. f., g.-d. art. vraiștii

!vraiște¹ (desp. vra-iș-) adv.

aiest/aist (reg.) adj. pr. antepus m. (~ om), g.-d. aiestui/aistui, pl. aiești/aiști; f. aiastă, g.-d. aiestei/aistei, pl. aieste/aiste, g.-d. m. și f. aiestor/aistor

aist v. aiest

!vraiște¹ (vraiș-) s. f., g.-d. art. vraiștii

*vraiște² adv.

aiest/aist adj. m. (antepus), g.-d. aiestui/aistui, pl. aiești/aiști; f. sg. aiastă, g.-d. aiestei/aistei, pl. aieste/aiste, g.-d. m. și f. aiestor/aistor

vraiște s. f. (sil. vra-iș-/vraiș-), g.-d. art. vraiștii

AIEST adj. v. acest.

aiest adj. v. ACEST.

vraiște adv. – 1. Larg deschis, în lături. – 2. În dezordine, în neorînduială. Probabil din sl. vrĕšti „a zăcea”. Der. expresivă (Iordan, BF, II, 194) sau în loc de *vraviște „snopuri îngrămădite pe arie” (Tiktin), cf. vraf, pare dubioasă.

vraiște Este socotit de obicei de origine necunoscută. Totuși s-au emis pînă acum mai multe ipoteze. TDRG presupune că trebuie să pornim de la un *vraviște derivat de la vrav, paralel cu vraf. Acad. Iorgu Iordan, BPh., II, p. 194, emite ipoteza unei origini onomatopeice. Ciorănescu preferă ca punct de plecare v. sl. вpѣшти „a arunca”. După părerea mea, cel mai aproape de adevăr este Scriban, care, corectînd ipoteza lui TDRG, propune să reconstruim un v. sl. vrahište derivat do la vrahŭ „vraf”. Numai că nu văd de ce am recurge la o reconstruire în slavă, cînd ne putem descurca în românește: originalul vrah, corespondentul v. sl. вpaχъ, a avut fără îndoială circulație în românește, înainte de a fi fost înlocuit cu vraf (cf. în limba mai veche vîrh și altele asemănătoare); dealtfel la TDRG e inserată o formă bănățeană vrau. De la acest vrah s-a putut forma în românește *vrahiște, care a devenit lesne vraiște.

aiesta, aiasta, (aista, ista), pron. dem. (pop.) Acesta: „Că nu se face să mă aplec până la pământ, să ridic numai o bucată de fier rău, pentru ista fier rău” (Bilțiu, 1999: 361). – Lat. ad + istum (MDA).

vraiște, adv. – 1. Larg deschis, în lături. 2. Dezordine, neorânduială. – Et. nec. (Șăineanu, MDA); cf. vraf (DEX); probabil din sl. vrěšti „a zăcea” (DER).

vraiște, adv. – 1. Larg deschis, în lături. 2. Dezordine, neorânduială. – Et. nec. (MDA).