AGURIDĂ s. f. (Mold., ȚR, Ban.) Strugure necopt. A: Cela ce să nevoiaște bine să culeagă strugurii cei de poamă carii-s mai copți să hie de mîncat, nemică de ceaea ce-i aguridă acră nu culeage. L SEC. XVII, 94^r. B: Pune-le apă, sare, piper, (...) puținel lapte de nuci și aguridă, de-i va fi vreamea, iară de nu, zeamă de lămîie. CM, 20^v; cf. MARDARIE, 193; BIBLIA (1688); L ante 1693, 147^v; CM, 4^r, 35^v. C: Aguridĕ. Idem (post Agrésh. Omphax. Upa cruda). AC, 326. Etimologie: ngr. agurída.