adresare sf [At: DN³ / Pl: ~sări / E: adresa] 1 Trimitere a unei scrisori, pachet etc. 2 Scriere a adresei pe o scrisoare, pachet etc. 3 Îndreptare către cineva pentru a spune ceva. 4 Îndreptare către o persoană, instituție cu o invitație, cerere etc.

ADRESARE s.f. Acțiunea de a adresa. [< adresa].

adresa [At: (a. 1776) URICARIUL I, 181 / Pzi: ~sez / E: fr adresser] 1 vt A trimite o scrisoare, un pachet la o anumită adresă. 2 vt A scrie adresa pe o scrisoare, un pachet etc. 3-4 vtr A (se) îndrepta cu vorba către cineva. 5-6 vtr A (se) îndrepta către o persoană, instituție cu o invitație, cerere etc.

*ADRESA (-esez) l. vb. tr. 1 ✉️ A trimite, a îndrepta (o scrisoare, un pachet, etc.): nu știu unde să-i adresez scrisorile ¶ 2 A arăta, a face, a exprima: ~ mulțumiri; ~ complimente ¶ 3 A vorbi cuiva: nu i-am adresat nici o vorbă. II. vb. refl. 1 A se îndrepta cu vorba către cineva, a vorbi cuiva: nu s’a adresat către mine ¶ 2 A se îndrepta către cineva spre a-i cere o lămurire, un sfat, un ajutor, etc.: tată-său, dac’a văzut... că nu-i vine de hac, s’a adresat la stăpînire (I.-GH.) [fr.].

‡ADRESARISI, ‡ADRESUI = ADRESA.

ADRESA, adresez, vb. I. (Construit cu dativul sau, mai rar, cu determinări introduse prin prep. «la» sau «către») 1. Refl. A se îndrepta cu vorba către cineva. Voi nu știți nimic?... se adresă colonelul... celorlalți doi soldați. SAHIA, N. 76. ◊ Tranz. Adresîndu-i peste masă cîteva vorbe grecești, păru a-l întreba dacă-i place junghiul (= pumnalul)... cu mănunchi de fildeș. SADOVEANU, Z. C. 136. Îmi adresase acele vorbe un băietănaș. SADOVEANU, N. F. 53. 2. Tranz. A îndrepta (către o persoană sau o instituție) o invitație, o cerere, o rugăminte scrisă sau verbală; a face apel la. A adresat o cerere către Ministerul Comunicațiilor. ◊ Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul, pentru că aș fi avut de adresat o petițiune de jalbă. ALECSANDRI, T. I 275. ◊ Refl. Nu găsiră nimic mai nimerit decît să se adreseze la Poartă. NEGRUZZI, S. 1 331. 3. Tranz. (Cu privire la petiții sau scrisori) A scrie titlul sau adresa care arată către cine e îndreptat textul.

ADRESA, adresez, vb. I. Refl. și tranz. 1. A (se) îndrepta (cu) vorba către cineva. 2. A (se) îndrepta către o persoană, o instituție etc. (cu) o invitație, o cerere etc.; a face apel la... ♦ Tranz. A scrie adresa pe o scrisoare, pe un pachet etc. – Fr. adresser.

ADRESA vb. I. 1. tr. A trimite direct (cuiva) o scrisoare, o cerere, o plîngere. 2. tr. A scrie titlul sau adresa (pe o cerere sau pe o scrisoare). 3. refl. A-și îndrepta cuvîntul către cineva, a vorbi cuiva; a face apel la... [P.i. -sez. / < fr. adresser].

ADRESA vb. I. tr. 1. a trimite direct o scrisoare, o cerere. 2. a scrie adresa (pe o cerere, pe o scrisoare). II. refl. a-și îndrepta cuvântul către cineva; a face apel la. (< fr. adresser)

A ADRESA ~ez tranz. 1) (scrisori, plicuri, pachete etc.) A prevedea cu adresă. 2) (cereri, solicitări etc.) A trimite direct; a orienta către cineva. /<fr. adresser

A SE ADRESA mă ~ez intranz. 1) A se îndrepta cu vorba către cineva (pentru a întreba, a cere o explicație etc.). 2) A înainta o adresă (o cerere, o scrisoare oficială etc.). /<fr. adresser

adresà v. 1. a trimite direct: a adresa o scrisoare; 2. a îndrepta vorba către cineva, a-i vorbi; 3. a recurge la, a se îndrepta către cineva.

*adreséz v. tr. (fr. adresser, d. dresser, a îndrepta, a dresa. V. dresez, drept). Îndrept o scrisoare (un pachet) la adresa cuĭva: ĭ-am adresat o scrisoare. V. refl. Mă îndrept spre cineva, îi vorbesc. Apelez: nu maĭ am cuĭ (saŭ la cine) să mă adresez.

adresare s. f., pl. adresări

adresa (a ~) (desp. a-dre-) vb., ind. prez. 1 sg. adresez, 3 adresează; conj. prez. 1 sg. să adresez, 3 să adreseze

adresa (a ~) (a-dre-) vb., ind. prez. 3 adresează

adresa vb. (sil. -dre-), ind. prez. 1 sg. adresez, 3 sg. și pl. adresează

ADRESA vb. 1. v. înainta. 2. v. expedia.

ADRESA vb. 1. a expedia, a înainta, a trimite. (~ o cerere.) 2. a expedia, a scrie, a trimite, (reg.) a mîna. (Cui i-ai ~ scrisoarea?)

ADRESARE Indicare explicită de către emițător* a destinatarului* unui mesaj*, prin utilizarea unor mijloace lingvistice, însoțite sau nu de elemente non-lingvistice sau paralingvistice. Adresarea implică două operații de bază: desemnarea destinatarului prin forme nominale sau pronominale și solicitarea acestuia să-și asume un asemenea rol, prin folosirea vocativului (cu intonație specifică) și / sau prin forma imperativă a enunțurilor. în română sunt folosite ca forme de adresare: a) substantive: 1) proprii (prenume, nume de familie, porecle); 2) comune, cu anumite trăsături semantice; nume generice de persoană (domn, doamnă, domnișoară, om, femeie, băiat, fată, moș, babă); nume generice desemnând relații interpersonale (prieten,-ă; coleg,-ă etc.); nume de rudenie (mamă, tată, frate, soră etc.); nume de funcții sau profesii, titluri (președinte, ministru, director, doctor, profesor, primar, prinț etc.); nume indicând originea etnică sau proveniența regională a persoanei (român, francez, rus, moldovean, ardelean etc.); nume de animale sau nume generice referitoare la animale, folosite metaforic (cocoșel, pui, puică, bou, măgar, vită, animal etc.); nume mitologice sau religioase, unele folosite metaforic (amazoană, zeu, zeiță, drac, diavol, înger), nume exprimând o calificare sau evaluare, folosite adesea metaforic (tâlhar, hoț, crai etc.); b) adjective substantivizate prin adăugarea articolului hotărât enclitic, exprimând o apreciere subiectivă a relațiilor dintre interlocutori (drag, scump, iubit, stimatele) sau a caracteristicilor (fizice, morale etc.) ale interlocutorului (frumos, chior, deștept, prost, mincinos etc.); c) numerale (cardinale sau ordinale) folosite substantival sau substantivate (cei doi, cei trei, primul, al doilea etc.); d) formele de persoana a II-a sg. și pl. ale pronumelor personale, inclusiv formele pronominale de politețe (tu, voi, dumneata, dumneavoastră, domnia ta, domniile voastre, mata etc.). Folosite pentru adresare, aceleași forme au proprietăți semantice și / sau gramaticale distincte de cele care se manifestă în cazul uzurilor strict referențiale. Acest fapt este evident pentru anumite clase semantice de substantive comune și pentru adjectivele substantivizate, a căror folosire la vocativ le conferă valori metaforice, exprimând o anumită atitudine afectivă (favorabilă sau nefavorabilă, peiorativă, uneori ironică) față de destinatar (de ex.: puiule, hoțule, urâtule, boule, măgarule, deșteptule, diavole etc.) și uneori chiar semnificații antonimice față de cele exprimate curent (vezi, de ex.: urâtule, prostule, care pot exprima afecțiunea, vs. frumosule, deșteptule, care sunt folosite ironic; (vezi ANTIFRAZĂ). Unele substantive comune nu pot fi folosite ca forme de adresare decât în sintagme, de obicei precedate de un nume generic de persoană (în vocativ), pe lângă care funcționează ca determinante apozitive (domnule președinte, doamnă directoare etc.). Selectarea formelor de adresare adecvate în anumite situații de comunicare este un aspect al competenței* comunicative a vorbitorilor unei limbi. Vezi și POLITEȚE (PRAGMATICĂ); REGULĂ (SOCIOLINGVISTICĂ). L.I.R.