2 intrări

37 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

adimeníre sn vz ademenire

ADIMENÍRE s. f. v. ademenire.

ADIMENÍRE s. f. v. ademenire.

ADIMENÍRE s. f. v. ademenire.

ADIMENÍRE s. f. v. ademenire.

ademení vt [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 110 / V: (reg) -miní, adimení, adămăní / Pzi: -nesc / E: ns cf mg adomány] 1 (D. oameni) A determina, prin vorbe sau gesturi măgulitoare, prin promisiuni mincinoase, să participe la o acțiune Si: a atrage, a ispiti, a tenta. 2 A induce în eroare abuzând de încrederea cuiva Si: a amăgi, a înșela, a momi (1), (îrg) a prilești (1), (îvr) a arvoni, a celui, a încelui. 3 (Spc; mai ales despre bărbați; c. i. fete sau femei) A seduce (1).

ademeníre sf [At: CONACHI, P. 151 / V: (reg) -dim- / Pl: ~ri / E: ademeni] 1 Determinare a cuiva prin vorbe sau gesturi măgulitoare, prin promisiuni mincinoase să participe la o acțiune Si: (nob) ademeneală, atragere, ispitire, tentare. 2 Inducere în eroare abuzând de încrederea cuiva Si: amăgire, înșelare, momire (1), (îrg) prilestire, (îvr) aromire, celuire. 3 (Spc) Seducere (1).

ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înșelătoare; a înșela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. adomány.

ADEMENÍRE, ademeniri, s. f. Acțiunea de a ademeni și rezultatul ei; ademeneală; (concr.) faptă sau vorbă prin care se ademenește. [Var.: (reg.) adimeníre s. f.] – V. ademeni.

ADIMENÍ vb. IV v. ademeni.

ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înșelătoare; a înșela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. adomány.

ADEMENÍRE, ademeniri, s. f. Acțiunea de a ademeni și rezultatul ei; ademeneală; (concr.) faptă sau vorbă prin care se ademenește. [Var.: (reg.) adimeníre s. f.] – V. ademeni.

ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. 1. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi. Își rup pe degeaba lăutarii bojocii, s-ademenească lumea. Se duc... toți la altă mustărie. PAS, Z. I 172. Căutătura cea blajină a fetei celei mici îl ademenise. ISPIRESCU, L. 234. Te ademenise numai cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. ◊ A seduce. 2. Refl. (Rar, atestat în forma regională adimeni) A se liniști pe sine însuși, a se amăgi, a se înșela. Iară împăratul... curmindu-și plînsul... singur în gîndul său se adimeni. DELAVRANCEA, S. 85. 3. Refl. (Neobișnuit, atestat în forma adimeni) A se minuna, a se încînta. Oricine-n cale ne-ntilnea... Stătea pe loc, s-adimenea, Cuprins de admirare. ALECSANDRI, P. A. 204. - Variante: (regional) ademiní (SBIERA, P. 246), adimení (ODOBESCU, S. I 80, NEGRUZZI, S. I 19) vb. VI.

ADEMENÍRE, ademeniri, s. f. Acțiunea de a ademeni și rezultatul ei. 1. Atragere, ispitire, momire; (concretizat) mijloc, faptă sau vorbă prin care se ademenește. Începu... ademenirea oamenilor de care era nevoie pentru... lucrări. PAS, L. I 153. 2. (Neobișnuit) Încîntare, admirație. Pe poalele Sinaii mergînd, mă rătăcisem, Atras tot înainte de-un farmec fioros în umbra tupilată sub codru maiestos. Pe-o culme-n discul lunii o fantasmă zărisem Și plin de-ademenire în față mă oprisem. ALECSANDRI, P. III 503. – Variantă: (regional) adimeníre (NEGRUZZI, S. I 55) s. f.

ADEMINÍ vb. IV v. ademeni.

ADIMENÍ vb. IV v. ademeni.

ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. 1. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi. ♦ A seduce. 2. Refl. (Rar) A se liniști pe sine însuși; a se amăgi, a se înșela. 3. Refl. (Rar) A se încânta, a se minuna. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Comp. magh. adomány.

ADEMENÍRE, ademeniri, s. f. Acțiunea de a ademeni și rezultatul ei. 1. Atragere, ispitire, momire, seducere; (concr.) faptă sau vorbă prin care se ademenește. 2. (Rar) Încântare, admirație. [Var.: (reg.) adimeníre s. f.]

Intrare: ademeni
verb (VT401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) ademeni ademenire ademenit ademenind singular plural
ademenește ademeniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) ademenesc (să) ademenesc ademeneam ademenii ademenisem
a II-a (tu) ademenești (să) ademenești ademeneai ademeniși ademeniseși
a III-a (el, ea) ademenește (să) ademenească ademenea ademeni ademenise
plural I (noi) ademenim (să) ademenim ademeneam ademenirăm ademeniserăm, ademenisem*
a II-a (voi) ademeniți (să) ademeniți ademeneați ademenirăți ademeniserăți, ademeniseți*
a III-a (ei, ele) ademenesc (să) ademenească ademeneau ademeni ademeniseră
verb (VT401) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) adimeni adimenire adimenit adimenind singular plural
adimenește adimeniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) adimenesc (să) adimenesc adimeneam adimenii adimenisem
a II-a (tu) adimenești (să) adimenești adimeneai adimeniși adimeniseși
a III-a (el, ea) adimenește (să) adimenească adimenea adimeni adimenise
plural I (noi) adimenim (să) adimenim adimeneam adimenirăm adimeniserăm, adimenisem*
a II-a (voi) adimeniți (să) adimeniți adimeneați adimenirăți adimeniserăți, adimeniseți*
a III-a (ei, ele) adimenesc (să) adimenească adimeneau adimeni adimeniseră
Intrare: ademenire
ademenire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ademenire ademenirea
plural ademeniri ademenirile
genitiv-dativ singular ademeniri ademenirii
plural ademeniri ademenirilor
vocativ singular
plural
adimenire
substantiv feminin (F107) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular adimenire adimenirea
plural adimeniri adimenirile
genitiv-dativ singular adimeniri adimenirii
plural adimeniri adimenirilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)