adiată sf vz diată

ADIATĂ (pl. -te) sf. ⚖️ Testament: s’a scris adiata, s’a iscălit de împărat și de toată obștea (ISP.) [👉 DIATĂ].

adiată f. pop. V. diată: adiată nu-ți face PANN.

adiátă, V. diată.

diată sf [At: DOSOFTEI, V. S. februarie 65^r/3 / V: ad~, (rar) adiat^[1] sn / P: di-a~ / Pl: ~te, (rar) dieți / E: ngr διατγή] (Înv) 1 Testament. 2 Prevedere testamentară. 3 (Îf adiată) Decizie.

ADIA, pers. 3 adie, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla lin, ușor; (rar) a aburi; (despre miros) a veni în unde ușoare. 2. Intranz. Fig. A cânta cu glas stins; a murmura. 3. Tranz. (Reg.) A mângâia, a atinge ușor. 4. Intranz. (Reg.) A clătina, a mișca ușor. [Pr.: -di-a] – Lat. *adiliare.

DIATĂ, diate, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Testament. Vra să zică ai venit ca să aduci acea diată a omului vostru. SADOVEANU, N. F. 110. Mi-a încredințat un caiet descusut, scris pe mai toate fețele, zicînd că este diata sa. GALACTION, O. I 563. Au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hîrtie; de diată însă, nici urmă. M. I. CARAGIALE, C. 91. 2. Sarcină testamentară. Boierimea nesătulă a țării aceștia a avut și ea cuvînt și diată să stîngă neamul acelui Ștefan-vodă, de care ea s-a înfricoșat patruzeci și opt de ani. SADOVEANU, N. P. 50. – Pronunțat: di-a-. - Variantă: adiată (CARAGIALE, O. I 256, ISPIRESCU, L. 331) s. f.

ADIA, adii, vb. I. 1. Intranz. (Despre vînt, la pers. 3) A sufla lin, ușor; (despre miros) a veni în unde ușoare. ♦ Tranz. A murmura, a șopti. 2. Tranz. (Reg.) A mîngîia; a atinge ușor. 3. Intranz. (Reg.) A clătina, a mișca. – Lat. *adiliare (< ilia „pînză”).

A ADIA pers. 3 adie intranz. 1) (despre vânt) A sufla lin; a aburi. 2) (despre mirosuri, miresme) A se răspândi câte puțin. 3) fig. (melodii, cântece) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a fredona; a murmura; a îngâna. 4) reg. A aminti printre altele; a pomeni. [Sil. -di-a] /<lat. adiliare

DIATĂ ~e f. înv. Document în care o persoană își fixează dispozițiile (în special cu privire la avere), care urmează să fie îndeplinite după moartea acesteia; testament. [Sil. di-a-] /<ngr. díeta

DIATĂ s. f. (Mold., ȚR, Trans. SE) Testament. A: Harta testamentului, adecă carte cu limbă de moarte, ce-i zîc diata acum. DOSOFTEI, VS. După moartea tătîne-meu, după diata lui, am împărțit părinteasca averi. H 1779¹, 19^v; cf. NECULCE; B 1774, 58^v, 61^v; B 1775, 108^v, 109^r,109^v, 110^r, 112^v; B 1779, 68^v. B: îți va zice pentru moștenire, pentru diată. MĂRG. 1691, 21^r. Trimite ... să-i zică să facă diiate pentru că nu iaste nădeajde de viață. MC 8^r; cf. ANTIM; MĂRG. 1746, 22^r; PRAV. COND. (1780). C: Testament (sau diată) [titlu]. EUSTATIEVICI. Etimologie: ngr. dieta.

diată f. testament: tată, ești slab foarte și diată căci nu-ți faci? PANN. [Gr. mod.].

diátă f., pl. diete ca poĭată, poĭete (ngr. diáta, d. vgr. diátaxis, orînduĭală, și diathéke, testament. V. sintaxă). Vechĭ. Testament. – Și adiată.

diată (testament) (înv.) (desp. di-a-) s. f., g.-d. art. diatei; pl. diate

diată (testament) (înv.) (di-a-) s. f., g.-d. art. diatei; pl. diate

adia vb. (sil. -di-a), ind. și conj. prez. 3 sg. adie; ger. adiind (sil. -di-ind)

diată s. f. (sil. di-a-), g.-d. art. diatei; pl. diate

adia (i-a) (ger. adiind)

ADIA vb. v. alinta, dezmierda, mângâia.

ADIA vb. (prin Transilv.) a trăgăna. (Vântul ~.)

DIATĂ s. v. testament.

diată s. v. TESTAMENT.

adia (-iez, -at), vb. – 1. (Despre vînt) A sufla ușor. – 2. A clătina, a tremura, a mișca ușor. – 3. A mîngîia, a netezi. – Mr. adil’u „respir”. < Lat. ădŏlĕre „a transforma în aburi, a evapora”, prin intermediul unei forme vulg. *ădŏliāre; cf. ădolĕscĕre „a transforma în vapori” sau „a degaja, a emana”. Reducerea *aduia › adia pare dificilă (motiv pentru care Rosetti, I, 159 respinge acest etimon); însă cf. baiur › baier. Pentru sensul 3, cf. fr. flatter, din lat. flare. Etimonul *adūliāre a mai fost propus (DAR; REW 204 a), dar considerat ca der. vulg. de la adūlāre „a adula”, ceea ce presupune că sensul 3 este cel primitiv (cf. împotriva acestei păreri Graur, BL, V, 86). Este puțin probabilă ipoteza lui Candrea, Conv. lit., XXXIX, 119 (cf. Candrea-Dens., 817; Pascu, I, 102), dintr-un lat. *adiliāre, de la ilia; și cu atît mai puțin cea a provenienței din halare sau anhelare (Giuglea, LL, II, 39); din pol. odwiać „a sufla” (Cihac, II, 1); sau din sb. dujem, bg. dujă „a sufla” (Scriban), care pare a proveni din rom.

diată (diate), s. f. – Testament. – Var. adiată. Mr. dhiată. Ngr. διάτα (Tiktin), cf. alb. djatë.