ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuza vt [At: SAHIA, N. 68 / Pzi: acuz / E: fr accuser, lat accusare] 1 A formula o plângere (injustiție) împotriva cuiva Si: a inculpa, a învinui, a învinovăți, a pârî (4). 2 (Frm) A face evident Si: a arăta, a vădi, a manifesta (1).

*ACUZA (-uz) I. vb. tr. ⚖️ A învinovăți, a învinui, a arunca vina asupra cuiva; a trage în judecată, a pîrî: l-au acuzat de furtul acesta fără să aibă dovezi. II. vb. refl. A se învinovăți, a arunca toată vina asupră-și [fr. < lat.].

ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau de propoziții completive indirecte) A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă; a învinui, a învinovăți. A fost acuzat de crimă. ◊ De la 1866 și pînă astăzi n-a fost afacere, n-a fost răscumpărare, n-a fost concesie și întreprindere mai însemnată în care glasul public să nu acuze pe rege că și-a băgat mîinile pretutindeni și că le-a scos întotdeauna pline cu acțiuni și cu aur, pentru el sau pentru protejații lui. LIT. ANTIMONARHICĂ 168. ◊ Absol. Faptele acuză.

ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă etc; a învinui, a învinovăți.- Fr. accuser (lat. lit. accusare).

ACUZA vb. I. tr. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. ♦ (Jur.) A imputa cuiva un delict, o crimă. 2. (Rar) A arăta, a vădi, a dovedi, a manifesta. [< fr. accuser, cf. it., lat. accusare].

ACUZA vb. tr. 1. a învinui, a învinovăți; a incrimina. ◊ (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă. 2. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta. (< fr. accusare)

A ACUZA acuz tranz. (persoane) A considera vinovat; a învinui; a învinovăți. ~ de furt. /<fr. accuser, lat. accusare

acuzà v. 1. a declara culpabil, a învinovăți; 2. a pârî, a trage în judecată; 3. (vorbind de lucruri) a servi de dovadă: aceste fapte îl acuză; 4. fig. a imputa în genere: nu acuza soarta.

ACUZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuză sf [At: DEX² / Pl: ~ze / E: acuza] (Liv) Acuzare (2).

ACUZĂ, acuze, s. f. (Livr.) Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

ACUZĂ s.f. (Jur.; liv.) Învinuire, acuzare. [< acuza, cf. it. accusa].

ACUZĂ s. f. acuzare. (< it. accusa)

*acúz, a -á v. tr. (lat. ac-cusare, d. ad, la, și causa, cauză, proces. V. s-cuz). Învinovățesc, pîrăsc: îl acuza de furt. Fig. Trădez, daŭ de gol: faptele-l acuzaŭ.

acuza (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. acuz, 3 acuză; conj. prez. 1 sg. să acuz, 3 să acuze

acuza (a ~) vb., ind. prez. 3 acuză

acuza vb., ind. prez. 1 sg. acuz, 3 sg. și pl. acuză

acuză s. f., g.-d. art. acuzei; pl. acuze

acuză s. f., g.-d. art. acuzei; pl. acuze

acuză s. f., g.-d. art. acuzei; pl. acuze

acuz.

ACUZA vb. v. arăta, manifesta, vădi.

ACUZA vb. 1. a (se) învinovăți, a (se) învinui, (livr.) a (se) culpabiliza, a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.) 2. (JUR.) a inculpa, (livr.) a incrimina. (Îl ~ de omor.)

ACUZA vb. 1. a (se) învinovăți, a (se) învinui, (livr.) a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a(se) prihăni, a( se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.) 2. (JUR.) a inculpa, (livr.) a incrimina. (Îl ~ de omor.)

acuza vb. v. ARĂTA. MANIFESTA. VĂDI.

A acuza ≠ a îndreptăți, a justifica, a dezvinovăți, a disculpa

ACUZĂ s. v. acuzare, acuzație, învinovățire, învinuire.

acuză s. v. ACUZARE. ACUZAȚIE. ÎNVINOVĂȚIRE. ÎNVINUIRE.

QUI ACCUSARE VOLUNT, PROBATIONES HABERE DEBENT (lat.) cei ce vor să acuze trebuie să aibă dovezi – Veche maximă de drept, care obligă pe acuzator să prezinte dovezile vinovăției acuzatului.