acolisire sf [At: (a. 1818) GCR II, 221 /18 / Pl: ~ri / E: acolisi] 1 (Mol; înv) Ținere de capul cuiva (cu intenții rele) Si: acolisit¹ (1), acolisitură (1). 2 (Îvr) Păstrare a ceea ce este cucerit Si: acolisit¹ (2), acolisitură (2).

ACOLISI, acolisesc, vb. IV Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

acolisi vr [At: (a. 1631) HEM 199 / V: ~losi^[1], ocolisi / Pzi: ~sesc / E: ngr ἄϰόλησα aor. lui αϰολώ] 1 (Mol; înv) A se ține de capul cuiva (cu intenții rele). 2 (Îvr) A nu lăsa din stăpânire ceea ce este cucerit.

ocolisi v vz acolisi

† ACOLISI (-isesc) vb. refl. Mold. 1 A se lega dușmănește de cineva, a se ținea de capul cuiva căutînd să-i facă rău, a nu-i da pace îndemnîndu-l la ceva ¶ 2 A nu lăsa din stăpînire ce a apucat odată [ngr. aor. ἐϰόλλησα < ϰολλώ]

‡ ACOLISITOR adj. verb. ACOLISI și sm. Care se acolisește, care stăruește în toate chipurile să păgubească pe cineva; molipsitor.

ACOLISI, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

ACOLISI, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A urmări pe cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpînire ceea ce a apucat o dată. – Ngr. ecollisa.

ACOLISI vb. (Mold.) A se ține, a se lega de capul cuiva (mai ales cu gînd rău). A: Cînd se va acolisi un om de altul nefiindu-i cela cu nici o deală, așa numai într-o pizmă va vrea să-l ucigă, cela însă nu se va da. PRAV. Ce să acoliseaște Radul-Vodă de cel sărac? CLM, 21v. Ce mai bine ar fi, o, soră, să nu te mai acolisăști de lucrul mieu. B 1779, 36v; cf. DOSOFTEI, VS; CRON. 1689, 37v; CRON. 1707, 34v; PSEUDO-AMIRAS (gl.); CRON. 1732, 28v; NECULCE; CRON. SEC. XVIII, 27v. // B: cf. ÎNDREPTAREA LEGII. Etimologie: ngr. ekóllissa (aor. al lui kolló „a (se) lipi”). Vezi și acolisitură.

acolisésc (mă) v. refl. (ngr. kollô, aor. ekóllisa, lipesc, d. kólla, cleĭ, coală. V. coală). Mold. Rar azĭ. Mă agăț, mă leg de cineva cu gînd răŭ: să nu se maĭ acolisească de Moldova (Nec. Let. 2, 181).

acolisi (a se ~) (înv.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă acolisesc, 3 sg. se acolisește, imperf. 1 sg. mă acoliseam; conj. prez. 1 sg. să mă acolisesc, 3 să se acolisească; imper. 2 sg. afirm. acolisește-te; ger. acolisindu-mă

acolisi (a se ~) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se acolisește, imperf. 3 sg. se acolisea; conj. prez. 3 să se acolisească

acolisi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. acolisesc, imperf. 3 sg. acolisea; conj. prez. 3 sg. și pl. acolisească

acolisi, (-sesc, -it), vb. – A prinde, a apuca. < Ngr. ἀϰολλῶ „a se lipi”, aorist ἀϰόλλησα. Sec. XVII, azi puțin folosit. – Der. acolisitor, adj. (tenace, încăpățînat); acolisitură, s. f. (încăpățînare, stăruință).

acolisi, v.r. v. acolisî.