acar⁴ av [At: N. TEST. (1648), 219 / V: acăr / E: mg akàr^[1]] (Îrg; urmat de un pronume relativ, un adverb relativ sau o conjuncție) Măcar (4).

ACAR¹ sm. 1 🛞 Cel ce fabrică a c e ¶ 2 🚝 Macagiu: răsucindu-și șapca cu mîna, ca ~ii de la drumul de fier (BR.-VN.).

❍ ACAR⁴ adv. Tr.-Carp. (întrebuințat numai în compuneri). Măcar, ori: acar-ce, acar-cine, acar-care, acar-unde [ung. akar].

ACAR conj. (Ban., Criș., Trans. SV) Deși, cu toate că, măcar că; fie, ori. Pînă iaste vie și tînără, ea-și dă dracului trupul său, acar fată, acar nevastă. C 1692, 510v. Akar. Sive. Vel. AC, 327. Akar jest tu kraj fericat. PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; cf. VCC, 114. Etimologie: magh. akár. Vezi și acarcare, acarce. Cf. batîr.

3) acár- conj. cu înț. indefinit, numaĭ în compozițiune (ung. akar, id, d. akarni, a vrea. Cp. cu orĭ). Trans. Acar-ce, -cine, -care, -unde ș. a., orĭ-ce, -cine, -care, -unde ș. a. V. măcar.

acăr av vz acar

acar, adv. (reg.) Măcar, cel puțin; barem. – Din magh. akár (MDA).

acar, adv. – (reg.) Măcar, cel puțin; barem. – Din magh. akár (< akarni „a vrea”) (Scriban, MDA).