2 intrări

17 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

aburcare sf [At: MDA ms / Pl: ~cări / E: aburca] (Mol) Urcare.

aburca vtr [At: CREANGĂ, A. 49 / Pzi: aburc / E: ns cf urca] (Mol) 1-2 (Reg) A (se) urca.

obârca[1] v vz aburca

  1. Variantă neconsemnată în definiția principală — LauraGellner

obârcăi[1] v vz aburca

  1. Variantă neconsemnată în definiția principală — LauraGellner

ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.

ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.

ABURCÁ, abúrc, vb. I. 1. Refl. A se urca, a se sui; a se cățăra. Jder bătrînul se aburcă în șa cu destulă ușurință pentru cei cincizeci și cinci de ani ai lui. SADOVEANU, F. J. 66. Încalecă pe cal și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. SBIERA, P. 55. Începe a se aburca pe cireș în sus. CREANGĂ, A. 49. ◊ Fig. S-a topit amurgul plin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol, Și acu se-aburcă seara peste deal Domol. DEȘLIU, N. 51. ♦ Tranz. A ajuta pe cineva să se urce; a urca. Îl aburcă [pe Ruset] de subsuori pe trepte. SADOVEANU, Z. C. 345. 2. Tranz. A ridica, a lua în spinare. Bator era un animal bun și blînd, așa că taica Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a călarea și-l proptea zîmbind. VORNIC, O. 156. Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului... apoi, săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă în spate. CREANGĂ, A. 83.

ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se; a (se) ridica.

A SE ABURCÁ mă abúrc intranz. A se urca cu greu; a se cățăra. ~ în copac. /Orig. nec.

A ABURCÁ abúrc tranz. 1) A face să se aburce. 2) (greutăți mari) A ridica, depunând eforturi mari. ~ sacul plin în spate. /Orig. nec.

aburcà v. Mold. 1. a ridica o greutate în spinare: apoi săltând lemnele și aburcându-le cam anevoie CR.; 2. refl, a se urca opintindu-se: începe a se aburca pe cireș în sus CR. [Cf. burica].

abúrc, a v. tr. (rudă cu urc). Nord. Urc (ridic) ceva greŭ: aburcă-mă ca să mă suĭ în copac. V. refl. Se aburcă deasupra stînciĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

aburcá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 abúrcă

aburcá vb., ind. prez. 1 sg. abúrc, 3 sg. și pl. abúrcă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ABURCÁ vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

aburca vb. v. CĂȚĂRA. COCOȚA. RIDICA. SUI. URCA.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

aburcá (-c, át), vb.1. A urca, a sui. – 2. A urca, a ridica. Dintr-un der. vulg. al lat. ŏrior, cf. urca. S-ar putea pleca de la *aboricare; însă dificultatea conservării lui b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicări, rezultat al unui b protetic *bŏrĭcāre de la *ŏrĭcāre, (precum *burere, bustum de la urere), sau al unei compuneri cu ad. Cealaltă ipoteză, emisă de Pușcariu, ZRPh., XXXI, 616 și acceptată de DAR și REW 606, pleacă de la lat. *arboricare < arbor. Explicația nu convinge, nu numai datorită ciudățeniei imaginii, ci și pentru că nu se ține seama de evidenta identitate a lui aburca cu urca și, prin urmare, de necesitatea de a le găsi o origine comună.

Intrare: aburcare
substantiv feminin (F113)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • aburcare
  • aburcarea
plural
  • aburcări
  • aburcările
genitiv-dativ singular
  • aburcări
  • aburcării
plural
  • aburcări
  • aburcărilor
vocativ singular
plural
Intrare: aburca
verb (VT10)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • aburca
  • aburcare
  • aburcat
  • aburcatu‑
  • aburcând
  • aburcându‑
singular plural
  • aburcă
  • aburcați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • aburc
(să)
  • aburc
  • aburcam
  • aburcai
  • aburcasem
a II-a (tu)
  • aburci
(să)
  • aburci
  • aburcai
  • aburcași
  • aburcaseși
a III-a (el, ea)
  • aburcă
(să)
  • aburce
  • aburca
  • aburcă
  • aburcase
plural I (noi)
  • aburcăm
(să)
  • aburcăm
  • aburcam
  • aburcarăm
  • aburcaserăm
  • aburcasem
a II-a (voi)
  • aburcați
(să)
  • aburcați
  • aburcați
  • aburcarăți
  • aburcaserăți
  • aburcaseți
a III-a (ei, ele)
  • aburcă
(să)
  • aburce
  • aburcau
  • aburca
  • aburcaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

aburca

  • 1. popular A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: cocoța cățăra ridica sui urca 4 exemple
    exemple
    • Jder bătrînul se aburcă în șa cu destulă ușurință pentru cei cincizeci și cinci de ani ai lui. SADOVEANU, F. J. 66.
      surse: DLRLC
    • Încalecă pe cal și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. SBIERA, P. 55.
      surse: DLRLC
    • Începe a se aburca pe cireș în sus. CREANGĂ, A. 49.
      surse: DLRLC
    • figurat S-a topit amurgul plin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol, Și acu se-aburcă seara peste deal Domol. DEȘLIU, N. 51.
      surse: DLRLC
    • 1.1. tranzitiv A ajuta pe cineva să se urce.
      surse: DLRLC sinonime: urca un exemplu
      exemple
      • Îl aburcă [pe Ruset] de subsuori pe trepte. SADOVEANU, Z. C. 345.
        surse: DLRLC
    • 1.2. tranzitiv A lua în spinare.
      surse: DLRLC sinonime: ridica 2 exemple
      exemple
      • Bator era un animal bun și blînd, așa că taica Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a călarea și-l proptea zîmbind. VORNIC, O. 156.
        surse: DLRLC
      • Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului... apoi, săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă în spate. CREANGĂ, A. 83.
        surse: DLRLC

etimologie: