2 intrări

4 definiții

abdúcere s. f., g.-d. art. abdúcerii

abdúce vb. III. tr. A duce (de undeva); a lua, a apuca altă cale. • prez.ind. abdúc. /<lat. abducĕre.

abdúce vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. abdúc

abdúce vb. tr. a duce (de undeva), a lua. (< lat. abducere)

Intrare: abduce
verb (VT642)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • abduce
  • abducere
  • abdus
  • abducând
singular plural
  • abdu
  • abduceți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • abduc
(să)
  • abduc
  • abduceam
  • abdusei
  • abdusesem
a II-a (tu)
  • abduci
(să)
  • abduci
  • abduceai
  • abduseși
  • abduseseși
a III-a (el, ea)
  • abduce
(să)
  • abdu
  • abducea
  • abduse
  • abdusese
plural I (noi)
  • abducem
(să)
  • abducem
  • abduceam
  • abduserăm
  • abduseserăm
  • abdusesem
a II-a (voi)
  • abduceți
(să)
  • abduceți
  • abduceați
  • abduserăți
  • abduseserăți
  • abduseseți
a III-a (ei, ele)
  • abduc
(să)
  • abdu
  • abduceau
  • abduseră
  • abduseseră
Intrare: abducere
abducere infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • abducere
  • abducerea
plural
  • abduceri
  • abducerile
genitiv-dativ singular
  • abduceri
  • abducerii
plural
  • abduceri
  • abducerilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)

abduce

  • 1. A duce (de undeva); a lua, a apuca altă cale.
    surse: DEXI MDN '00

etimologie: