ațigán, V. țigan.

Țigán și (vechĭ) Ațigán, -că s. (vsl. Cyganinŭ, Cyganŭka, rus. Cygan, -nka, ung. Cigány, germ. Zigeuner, ngr. Tsiganos, it. Zingaro, cuvinte care se reduc la turc. ar. Zenği, Etiopian, Zenği-bar, țara Etiopienilor, „Zanghebar, Zanzibar”. În actele cele maĭ vechĭ li se zice Ațiganĭ, ceĭa ce arată că numele ne-a venit pin Macedonenĭ. Tot de aci și numele secteĭ eretice bizantine a Ațiganilor). Acela care face parte dintr’un neam de indienĭ vagabonzĭ răspîndițĭ astăzĭ în lume. Fig. Om ordinar, nerușinat, trivial, pofticĭos, hoț și zgîrcit: ce țigan! – Țiganiĭ îs originarĭ din India, și-s de neam indo-europeŭ. Eĭ aŭ emigrat în sec. 6-10 ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică și’n Egipt, unde aŭ stat mult timp și de unde le-a și rămas numele de faraonĭ. Tot așa, Greciĭ îĭ numesc și Gýfti, ĭar Spanioliĭ Gitanos, adică „Egiptenĭ”. Arabiĭ ĭ-aŭ confundat cu Etiopieniĭ („Harapiĭ”, Nubieniĭ, Somaliĭ, Zanzibarieniĭ ș. a.). Din Egipt și Asia Mică aŭ emigrat în peninsula balcanică, de unde aŭ și luat multe cuvinte greceștĭ, maĭ ales în numerațiune. Apoĭ s’aŭ împrăștiat pin toată Eŭropa, nordu Africiĭ și vestu Asiiĭ. Uniĭ aŭ fost adușĭ de Tătarĭ. În Țara Românească aŭ intrat pe la 1370, supt Vladislav Basarab, și aŭ ajuns îndată robĭ. (Într’un document de la 1387 îs menționațĭ ca robĭ aĭ mînăstiriĭ Tismana). Eĭ se împărțeaŭ în lăĭețĭ (adică „vagabonzĭ” și eraŭ orĭ maĭ sînt și astăzĭ: zlătarĭ, rudarĭ, ferarĭ, căldărarĭ, potcovarĭ, lăcătușĭ, spoitorĭ, lingurarĭ, cĭurarĭ, ursarĭ, netoțĭ, lăutarĭ ș. a. ĭar femeile chivuțe) și’n vătrașĭ (adică „stabilĭ”, robĭ aĭ domnilor, boĭerilor și mînăstirilor). În Țara Românească Țiganiĭ statuluĭ fură emancipațĭ de Alexandru Ghica la 1837 ĭar în Moldova de Mihail Sturza la 1844. Ceĭ particularĭ fură emancipațĭ la 1855 în Moldova și supt Cuza în Țara Românească. – Număru lor e de 7,500,000, dintre care 600,000 în Eŭropa, și anume: 40,000 în Francia, 4000 în Anglia, 20,000 în Spania, 20,000 în Bohemia, 200,000 în România veche și 316,000 în Turcia și Ungaria în anu 1914). – Țiganiĭ aŭ păru și ochiĭ negri, pelea întunecată, buzele cam groase, dințiĭ albĭ și sănătoșĭ și corpu înalt și robust. Eĭ îs leneșĭ la munca temeĭnică, pofticĭoșĭ, bețivĭ, fumătorĭ, hoțĭ, risipitorĭ, fricoșĭ, ferocĭ cînd îs în largu lor (vechiĭ noștri călăĭ, ca și hingheriĭ de astăzĭ, eraŭ maĭ toțĭ Țiganĭ și Ungurĭ), lipsițĭ de demnitate, murdarĭ la trup și la vorbă și friguroșĭ. Aŭ pornire spre muzică, și de aceĭa mulțĭ îs lăutarĭ. Orhestrele țigăneștĭ îs renumite în toată lumea. – Fiind-că în Muntenia sînt mulțĭ Țiganĭ, Turciĭ le ziceaŭ ironic Muntenilor „Țiganĭ” (Cinghiane). Tot așa, fiind-că Țiganiĭ șĭ-aŭ luat pronunțarea muntenească (pentru c’aŭ venit maĭ întîĭ în contact cu Munteniĭ), Moldoveniĭ le zic ironic Muntenilor tot „Țiganĭ”. În literatura poporuluĭ, Țiganu e tratat cu cel maĭ mare sarcazm și e numit cĭoară, cĭoroĭ, croncan, balaur (adică „monstru”), faraon, baragladină, Baroĭ, Boroĭ, Garoĭ și Zgaroĭ, ĭar copilu de Țigan dancĭ. (Cp. cu epitetele Jidanului). V. Les Tsiganes, de Pop Șerboĭanu, Paris, 1930; VR. 1908, 8, 174, și cartea luĭ M. Kogălniceanu (în limba fr.), Berlin, 1837.