judeca [At: PSALT. SCH. 98/13 / V: ~dica / Pzi: judec / E: ml judico, -are] 1 vt A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și da o hotărâre judiciară. 2 vt (Pex) A soluționa un litigiu. 3 vt (Spc; d. Dumnezeu) A decide cine va intra în Rai și cine în Iad. 4-5 vti A (se) pronunța în calitate de judecător sau arbitru. 6 vt A condamna pe cineva. 7 vrr A fi în proces cu cineva. 8 vt A fi starostele unei cete de colindători. 9-10 vti A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc. Si: a chibzui, a discerne. 11-12 vtr A-și face socoteala. 13 vi A ține seama. 14-15 vir A-și da seama de ceva. 16 vt A considera drept. 17-18 vti A (se) ajunge la concluzia că... 19 vi A hotărî. 20-21 vti A-și forma o părere despre cineva sau ceva Si: a aprecia. 22 vt A califica. 23 vt (Îe) A ~ pe alții după sine A-i considera pe alții în funcție de propriul caracter. 24 vt (Îe) A ~ bine despre sine A avea o părere bună despre propria persoană. 25-26 vti A-și exprima o opinie despre ceva. 27 vt (Fig) A cenzura. 28 vt A critica ceva. 29 vr A avea o părere proastă despre ceva sau despre sine. 30-31 vtr A (se) condamna. 32 vi A gândi într-un anume fel. 33 vt A trage la răspundere pe cineva. 34 vt (Pex) A certa. 35 vt (Înv) A-i trage cuiva o bătaie. 36 vt (Trs) A conține.

JUDECA, judec, vb. I. Tranz. 1. A-și forma o judecată despre cineva sau ceva, cumpănind motivele, cîntărind argumentele, ținînd seamă de împrejurări sau de urmări; a socoti, a gîndi, a reflecta, a chibzui. Îl judecam drept un om cu totul deosebit. SADOVEANU, E. 101. Căuta să judece lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. Trebuie să ne împuternicim și să judecăm care sînt datoriile unui bun patriot. GOLESCU, Î. 108. ◊ Absol. Așa se poate înșela omul de multe ori... dacă nu știe a judeca bine. CREANGĂ, A. 61. ◊ Refl. (Rar) Tot m-am judecat cu mine: Să dau bradului mai bine, Ori iubitei Crezămînt? COȘBUC, P. I 203. 2. A-și forma o părere, o judecată despre valoarea cuiva sau a ceva; a aprecia, a prețui, a califica. Tu să nu mă judeci după aparență. C. PETRESCU, C. V. 108. Ah! am strigat luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poți a mă judeca acest fel? NEGRUZZI, S. I 49. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare. ALEXANDRESCU, P. 131. ♦ A considera, a socoti drept... Spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac: veselă, zburdatecă, judecînd amorul o trecere de vreme. NEGRUZZI, S. I 55. 3. A trage la răspundere, a mustra, a muștrului, a cere socoteală în mod aspru; a critica, a condamna, a dojeni. Și cînd să-l judeci, întreabă-te cu ce l-ai ajutat să nu greșească. DAVIDOGLU, M. 63. La fîntîna cea de piatră Judecă-un fecior pe-o fată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. ◊ Refl. Spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe-un străin. BART, E. 230. Mă judec și mă frămînt, Ca frunza galbenă-n vînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 4. A cerceta pe cineva în calitate de judecător și a da o hotărîre judecătorească ca urmare a acelei cercetări. (Cu pronunțare regională) Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-l giudecară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Complementul indică însăși cauza în discuție) Judecă judecătorul procese. STANCU, D. 257. ◊ Lucru judecat = caz, afacere asupra căreia justiția a dat o hotărîre definitivă care nu poate fi atacată (existînd prezumția că o hotărîre nu poate exprima decît adevărul). Autoritatea lucrului judecat. ♦ Refl. A apărea în fața instanței judecătorești ca parte, a fi în proces cu cineva. Va trebui... să mă judec cu mama ta, cu rudele tale. CAMIL PETRESCU, U. N. 209. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămîie. CREANGĂ, A. 135.

A JUDECA judec 1. tranz. 1) (cauze, conflicte, procese, persoane) A supune unei decizii judiciare. 2) (persoane) A caracteriza într-un anumit fel, analizând argumentele, circumstanțele și eventualele defecte. 3) A examina calitativ și cantitativ pentru a stabili valoarea; a aprecia; a prețui; a estima; a evalua. ~ lucrurile după aparențe. 4) A fi de părere; a găsi de cuviință; a gândi; a crede; a socoti; a considera. 5) A face să se judece. 2. intranz. A poseda facultatea de a gândi logic; a raționa. /<lat. judicare

A SE JUDECA mă judec intranz. 1) A fi în proces judiciar (unul cu altul). 2) A face schimb reciproc de vorbe de ocară. /<lat. judicare

judecà v. a decide în calitatea de judecător: a judeca o desbatere; 2. a decide ca arbitru: a judeca un diferend; 3. a-și da părerea despre ceva: a judeca faptele cuiva; 4. a avea o părere despre ceva, a-și închipui: judecă și tu; 5. fam. a mustra aspru: l’am cam judecat; 6. a avea proces: a se judeca cu cineva. [Lat. JUDICARE].

judica vt vz judeca

2) júdec, a -á v. tr. (lat. jŭdico, -áre, it. giudicare, pv. jutgar, cat. jutjar, fr. juger, sp. juzgar, pg. julgar). Decid în calitate de judecător saŭ arbitru: a judeca un proces, o neînțelegere. Spun judecății și achit orĭ condamn: a judeca un acuzat. Apreciez, îmĭ daŭ părerea despre: a judeca faptele cuĭva; judecă și tu purtarea luĭ! Mustru: stăpînu o judecă pe slugă. V. refl. Port judecată, duc proces contra cuĭva: m’am judecat cu el anĭ întregĭ.

judeca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. judec, 2 sg. judeci, 3 judecă; conj. prez. 1 sg. să judec, 3 să judece

judeca (a ~) vb., ind. prez. 3 judecă

judeca vb., ind. prez. 1 sg. judec, 3 sg. și pl. judecă

JUDECA vb. 1. v. chibzui. 2. a chibzui, a (se) gândi, a socoti, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cântări, cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 3. v. considera. 4. (JUR.) (înv. și reg.) a se pârî, a se pricinui, (reg.) a se pricini, (înv.) a se prici, a se prigoni. (S-au ~ pentru o succesiune.)

JUDECA vb. v. comanda, condamna, decide, dispune, fixa, hotărî, ordona, osândi, pedepsi, porunci, stabili, statornici.

JUDECA vb. 1. a chibzui, a cugeta, a gîndi, a medita, a raționa, a reflecta, (înv.) a meditarisi, a mîndri, a rezona, a semui. (Vrea să ~ în liniște.) 2. a chibzui, a (se) gîndi, a socoti, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cîntări, a cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 3. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gîndi, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să procedăm.) 4. (JUR.) (înv. și reg.) a se pîrî, a se pricinui, (reg.) a se pricini, (înv.) a se prici, a se prigoni. (S-au ~ pentru o succesiune.)

judeca vb. v. COMANDA. CONDAMNA. DECIDE. DISPUNE. FIXA. HOTĂRÎ. ORDONA. OSÎNDI. PEDEPSI. PORUNCI. STABILI. STATORNICI.

judeca (judec, judecat), vb. – 1. A examina o cauză, a da sentința într-o cauză. – 2. (Înv.) A condamna, a da o sentință. – 3. A guverna, a cîrmui, a conduce. – 4. A-și forma o opinie, a chibzui. – 5. A examina, a cerceta. – 6. A aprecia, a valora, a cîntări. – 7. A exprima o părere, a critica, a dojeni, a condamna. – Var. (Mold.) giudeca. Mr. giudic, giudicare, megl. judic, istr. judec. Lat. iūdĭcāre (Pușcariu 914; Candrea-Dens., 910; REW 4600; DAR), cf. alb. džukoń (Philippide, II, 645), it. giudicare, prov. jutgar, fr. juger, sp. juzgar, port. julgar. Der. judecată, s. f. (înv., sentință, hotărîre judecătorească; justiție, rațiune, bun simț; proces), care ar putea de asemenea să fie reprezentant al lat. (res)iūdicāta (după Candrea-Dens., 911 și DAR, de la pl. de la iūdicātum); judecător, s. m. (funcționar de stat care soluționează procesele, magistrat; arbitru), de la judeca cu suf. -tor; judecătoare, s. f. (tribunal, judecătorie), cu suf. -toare (după DAR, din lat. iūdicatōria sedes); judecătorie, s. f. (tribunal; profesiunea de judecător); judecătoreasă, s. f. (soție de judecător); judecătoresc, adj. (judicial); desjudeca, vb. (înv., a hotărî, a da o sentință); răsjudeca, vb. (a-și schimba prima hotărîre, a-și schimba părerea; a da din nou o sentință); prejudecată, s. f., pe baza fr. préjugé; prejudeca, vb., pe baza fr. préjuger; prejudeț, s. n. (înv., prejudecată) pe baza lat. praeiudicium; prejudiciu (var. prejudițiu), s. n. (prejudecată; pagubă, daună, extorsiune), dublet al cuvîntului anterior, prin intermediul fr. préjudice; prejudicia, vb., din fr. préjudicier.

ET NUNC... ERUDIMINI, QUI INDICATIS TERRAM (lat.) și acum... luați aminte voi, cei ce judecați Pământul – Psalmii, 2, 10. O mare răspundere apasă pe umerii celor chemați să hotărască destinele semenilor.

NAIVITÄT IST EIN BETRAGEN, WO MAN NICHT ACHT DARAUF HAT, OB MAN VON ANDEREN BEURTEILWIRD (germ.) naivitatea este o purtare prin care nu bagi de seamă că vei fi judecat de alții – Kant, „Menschenkunde”.

Ab uno disce omnes (lat. "După unul îi poți judeca pe toți ) – Vergiliu, Eneida II, 65. Vorbind despre grecii care s-au introdus în Troia prin faimosul vicleșug al calului de lemn, poetul subliniază perfidia grecului captiv Sinon care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susținînd că era o ofrandă adusă zeilor. Cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, erau toți! Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sînt folosite mai ales în sens nefavorabil. Referindu-ne la un grup de oameni deopotrivă de neserioși, sau vicleni, sau cu alte trăsături negative, putem spune: Ab uno disce omnes. LIT.

II ne faut point juger des gens sur l’apparence (fr. „Nu trebuie să judeci oamenii după aparență”) – așa începe fabula Țăranul de la Dunăre de La Fontaine (cartea XI, fab. 7). E vorba de un om simplu, de pe malul Dunării, un om cu înfățișare sălbatică de urs. Revoltat impotriva cotropitorilor romani care au ocupat și prădat plaiurile germanice, el rostește un discurs furibund, demn de un mare orator. Cine ar fi putut bănui că într-un asemenea țăran incult se ascunde atîta elocință, atîta bun simț, în stare să ofere un model de cuvîntare? Concluzia: aparențele sînt înșelătoare, să nu judecăm omul după aspectul său exterior. LIT.

a judeca la rece expr. a analiza, a chibzui, a cumpăni cu atenție, fără prejudecăți sau patimă.

a ședea strâmb și a judeca drept expr. a recunoaște adevărul, a discuta cu franchețe.