tipa [At: STANCU, D. 87 / V: (pop) tip av / E: fo] (Pop; rep; sau îcr lipa) 1-2 sn, i (Cuvânt care) redă sunetul produs de cineva care umblă desculț. 3-4 sn, i (Cuvânt care) redă sunetul produs de cineva care pășește foarte încet. 5-6 av (În legătură cu verbe de mișcare) Tiptil (2-3).

TIPA interj. (Adesea repetat sau în corelație cu lipa; uneori cu valoare de adverb) Onomatopee care redă sunetul produs de cineva care umblă desculț sau pășește foarte încet. Seara se întoarce acasă, tot pe jos, lipa-tipa, tipa-lipa. STANCU. D. 87. Atunci a intrat tipa-tipa în cetate. CARAGIALE, S. 55.

TIP, -Ă,^[1] (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, -e, s. m. și f. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi³, fel, gen, categorie. 4. S. m. și f. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus. modificată

tip² av vz tipa

tip¹, ~ă [At: CANTEMIR, O. V, 157 / Pl: ~uri sn, ~i, ~e smf / E: lat typus, ngr τύπος, fr type] 1 sn Model care reprezintă un anumit grup de obiecte sau de fenomene. 2 sn Obiect care reprezintă modelul original după care se efectuează obiecte de același fel Si: prototip. 3 sn (Înv) Tipar (18). 4 sn Formă de literă tipografică. 5 sn (Înv) Efigie a unei medalii. 6 sn Exemplar care întrunește trăsăturile caracteristice ale unui grup, ale unei categorii, ale unei rase etc. 7 sn Totalitatea caracterelor distinctive, esențiale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. 8 sn Caracter distinctiv Si: particularitate. 9 sn Categorie de persoane cu anumite trăsături constituționale, anatomofiziologice sau psihologice comune Si: fel, gen, soi. 10 sn (Spc) Exemplar ale cării caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii, ale unei familii de plante sau de animale. 11 sn (Spc) Personaj din literatură sau din alt domeniu al artei, care întrunește în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 12 sn (Fam) Figură originală. 13 smf (Fam) Individ. 14 smf (Fam) Iubit.

țip³ sn vz țipă¹

țipa¹ [At: (a. 1675) GCR I, 218/28 / Pzi: țip / E: nct] 1 vi (D. oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de mânie, de spaimă, de bucurie etc.) Si: a răcni¹, a schițoi, a țipoti¹, a țipui (1), a țipuri (1), (reg) a țivli (3), a urla¹, a zbiera. 2 vt(a) A spune (ceva) cu glas ridicat. 3 vt(a) A spune (ceva) răstindu-se (la cineva). 4 vi (Mai ales d. copiii mici) A plânge tare Si: a șurligăi. 5 vi (Pop; îe) A ~ fiul (sau pruncul) în sânul maicii A fi jale mare. 6 vi (D. unele animale, mai ales d. păsări) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite. 7 vi (Pex; d. unele specii de pești) A produce anumite sunete la scoaterea din apă. 8 vi (D. vânt, furtună etc.) A produce zgomot ascuțit și puternic Si: a șuiera, a urla. 9 vi (D. unele obiecte care se mișcă cu viteză) A produce un zgomot strident, scurt și intens Si: a șuiera, a urla. 10 vi (D. oameni) A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 11 vi (D. instrumente muzicale) A produce sunete puternice și înalte. 12 vi (D. sirene) A emite un sunet strident, ascuțit și prelung Si: a șuiera. 13 vi (D. mecanisme, obiecte) A produce un zgomot ascuțit și neplăcut în timpul funcționării sau al utilizării Si: a scârțâi. 14 vi (D. lemne, copaci etc.) A produce un zgomot caracteristic, prelung și subțire prin rupere, prăbușire, ardere etc. Si: a pârâi, a pocni, a trosni. 15 vi (Mol; îe) A-i ~ (cuiva) măseaua A fi la mare strâmtoare. 16 vi (D. spațiul unde se produc diferite zgomote; udp „de”) A se umple de sunete puternice și ascuțite Si: a răsuna. 17 vi (Reg; d. urechi) A țiui. 18 vi (Fig; d. obiecte de îmbrăcăminte și de încălțăminte) A sta gata să plesnească, fiind prea strâns pe corp sau prea strâmt. 19 vi (Fig; d. culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută din cauza stridenței nuanțelor.

țipa² [At: (a. 1798) IORGA, S. D. XVII, 211 / V: (Trs) țupa / Pzi: țip / E: nct] (Reg) 1 vt A arunca ceva nefolositor. 2 vt A azvârli (undeva sau după cineva). 3 vt (Îlv) A-i ~ (cuiva) o palmă A da cuiva o palmă Si: a pălmui. 4 vt (Îe) A ~ ochii A privi repede, în treacăt. 5 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) în nări (ceva) A reproșa. 6 vt (Îe) A i-o ~ în pupăză A nu ști să păstreze un secret. 7 vt (Îe) A ~ fapt (sau ură) (pe cineva sau cuiva) A face vrăji cuiva. 8 vt (Rar) A doborî. 9 vt (C. i. scântei, flăcări etc.) A face să iasă. 10 vt A da muguri, frunze etc. 11 vt (Determinat prin „afară”) A expulza din organism Si: a elimina (18). 12 vt(a) A expulza fătul înainte de vreme Si: (pop) a lepăda. 13 vt(a) A elimina secreții la fătat. 14 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A arunca de pe sine Si: a lepăda. 15 vr A se primeni. 16 vtr A-și schimba pielea Si: (pop) a lepăda, a năpârli. 17 vt A da (pe cineva) afară Si: a izgoni. 18 vt A destitui. 19 vt A trimite (pe cineva) cu sila (undeva). 20 vt (C. i. animale) A lăsa să intre. 21 vt (C. i. animale) A lăsa să iasă Si: (pop) a slobozi. 22 vt (C. i. animale) A trimite (de) undeva. 23 vt (C. i. animale) A dejuga. 24 vr (D. ființe; de obicei udp „asupra”, „la”, „spre”, „în” etc.) A se năpusti. 25 vi (Îe) A ~ la vale A coborî. 26 vr A se duce repede și pentru un scurt timp Si: a se repezi. 27 vt (C. i. mâinile sau un obiect) A mișca spre ceva cu repeziciune Si: a repezi. 28 vr (D. boli eruptive) A ataca.

țipă² sf [At: ALIL 1983-1984, 315 / Pl: ? / E: pvb țipa²] (Trs; mai ales art) Nume dat unei figuri la jocul de copii cu pietricele numit „de-a bicica”. corectat(ă)

țipă¹ sf [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: ~plă, țip sn / Pl: ~pe, ~pi / E: pvb tipa²] (Reg) 1 Fluier din coajă de salcie, din paie de grâu, din țipirig etc. 2 Un fel de fluier (din os de găină) cu care vânătorii imită glasul unor păsări pentru a le atrage Si: țivloaie (3). 3 Fluier la cimpoi Si: (reg) țivloaie (4). 4 Fluier mic de plumb.

țiplă² sf vz țipă¹

țupa² v vz țipa²

ȚIPA¹, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. V. răcni. Femeia țipa cu glas sfredelitor și ascuțit. SADOVEANU, O. VII 170. Cînd dădu cu ochii de dînsul, țipă de parc-ar fi săgetat-o moartea. MIRONESCU, S. A. 99. Atunci ea tresărind, odată începu a țipa și a se apăra cu năframa. CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. A țipa cît îl ia (sau cît îl ține) gura (sau în gura mare) v. gură (I 3). ◊ Fig. Țipă foamea în ei. STANCU, D. 52. Dădu drumul din arc unei săgeți, care țipă scurt. SADOVEANU, O. VII 41. ♦ A vorbi cu glasul ridicat, a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mînia, prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. Mai repede! țipă el nervos. DUMITRIU, N. 140. Boierul cel călare țipa plecat spre un slujitor. SADOVEANU, O. VII 29. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. Începu și Pan cu naiul său... dară țipa din nai așa de tare, încît trebuia să-ți pui mîinile la urechi. ISPIRESCU, U. 110. Vorbind astfel, țipă din corn și se făcu nevăzut printre copaci. BOLINTINEANU, O. 330. 2. (Despre animale) A scoate strigăte puternice, ascuțite. În trestii, măcăiau și băteau din aripi rațele, țipau lișițele și găinușele. SADOVEANU, O. I 410. O pasăre speriată țipă în întunerec, mecanic și aspru. C. PETRESCU, S.23. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe. IOSIF, P. 52. În luncă Țipă cucoșul trezit. ALECSANDRI, P. I 13. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau stridenței nuanțelor); a bate la ochi. Subt bărbia cu îndoituri proaspăt rase și pudruite țipa, de-ți amețea privirea, fiongul imens al unei legători roșii. HOGAȘ, M. N. 32.

ȚIPA², țip, vb. I. Tranz. (Transilv.; și cu pronunțarea regională țîpa) 1. A arunca, a azvîrli. Ea-n drum cofele-o țipat. ȘEZ. I 76. ◊ Refl. Ian te uită cum se țipă, Parcă sare de pe rîpă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. 2. (Cu privire la îmbrăcăminte) A lepăda, a arunca de pe sine. Țipă straie bărbătești Și te-mbracă-n femeiești. ȘEZ. I 78. Și-ncepu Marcu-a juca Și cîte-o hain-a țipa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 490. 3. A scoate, a slobozi, a da afară. Mere murgul Radului, Din picioare scînteind, Din gură pară țîpînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. 4. A alunga, a goni. Mă țipă mama să țes, Eu mă sui pe sul și-apăs. MARIAN, S. 169.

TIPĂ s.f. 1. (Fam.; peior.) Tipesă. 2. (Rar) Literă de tipar pentru imprimare. [< tip + -ă, cf. fr. type].

TIP¹ I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de același fel; prototip. 2. individ, exemplar care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ◊ totalitatea caracterelor distinctive esențiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ◊ caracter distinctiv, particularitate. ◊ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esențiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus)

A ȚIPA țip intranz. 1) (despre ființe) A scoate țipete; a răcni; a striga. ~ de durere. 2) A vorbi pe un ton ridicat; a-și manifesta nemulțumirea sau mânia prin vorbe răstite; a striga; a vocifera. ~ la copii. /Orig. nec.

ȚIPA vb. (Criș., Trans. SV) A arunca, a lepăda. Și-lu țipă afară din sine. MISC. SEC. XVII, 2^r. Țipă hainele jos și le du la porci. OG, 369. ♦ A alunga. Dară de cînd m-au țipat Că i-au vestit moartea-n sat, Tot oile am păzii. OG, 383. Etimologie necunoscută. Cf. d u d u i, î n t i r i (1), p o g o n i, z o g o n i.

țipà v. 1. a striga în gura mare; 2. Tr. a arunca repede: și flori culegea, cunune învârsta, pe cale-i țipa POP. [Probabil onomatopee cu sensul primitiv «a țișni» (cf. dial. țip, șipot), de unde pe de o parte «a glăsui tare», iar pe de alta «a arunca cu repeziciune», sensul verbului în Ardeal].

țipă f. 1. țiplă; 2. Tr. fluier de salcie. [V. țiplă].

típa-típa, interj. care arată un mers ca de rață saŭ ca de copil cînd se deprinde să umble saŭ de om cînd calcă încet ca să nu fie auzit. – Și dípa-dípa (Șez. 32, 78) care e o var. din dup 3. V. teleap.

țip, a -á v. intr. (din dial. țip, șipot, apă țîșnitoare. V. țîp și ațipesc). Strig cu glas supțire: copiiĭ țipă (V. răcnesc). V. tr. Trans. Maram. Arunc: Țipă coasa’n buruĭene și se cară la pomene (J. B. 390). Mîn, împing, aduc: ĭa țipă-mĭ în coace paharu cela, (fig.) unde-l țipaŭ interesele. V. refl. Mă duc, intru: oameniĭ se țipaŭ acolo.

tipa/tipa-tipa interj.

tipa/tipa-tipa interj.

tipa/tipa-tipa interj.

tipa-tipa v. tipa

tipă (fam.) s. f., g.-d. art. tipei; pl. tipe

țipa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. țip, 3 țipă; conj. prez. 1 sg. să țip, 3 să țipe

tipa-tipa v. tipa

*tipă (fam.) s. f., g.-d. art. tipei; pl. tipe

țipa (a ~) vb., ind. prez. 3 țipă; ger. țipând

țipa (a striga, a arunca) vb., ind. prez. 1 sg. țip, 3 sg. și pl. țipă

țip.

TIPĂ s. v. individă.

ȚIPA vb. 1. v. striga. 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui.

ȚIPA vb. v. alunga, arunca, azvârli, depărta, goni, izgoni, îndepărta, lepăda, zvârli.

tipă s. v. INDIVIDĂ.

ȚIPA vb. 1. a striga, a urla, a zbiera, (înv. și reg.) a toi, (înv.) a chema. (~ cît îl ținea gura.) 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a țivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. și Maram.) a țipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, a vocifera, a zbiera. (Ia nu mai ~, că te aud!) 4. a răcni, a se răsti, a striga, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocori, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce ~ așa la mine?) 5. a chioti, a chiui, a hăuli, a striga, (pop.) a iui, (reg.) a huhura, (prin Olt. și Ban.) a hureza, (Transilv.) a ui. (~ de mama focului, la joc.)

țipa vb. v. ALUNGA. ARUNCA. AZVÎRLI. DEPĂRTA. GONI. IZGONI. ÎNDEPĂRTA. LEPĂDA. ZVÎRLI.

A țipa ≠ a șopti

țipă, țipe, s.f. (reg.) fluier din coajă de salcie; fluier la cimpoi.

Tip/a, -ci v. Antipa 1.

tip, -ă, tipi, -e s. m., s. f. individ, ins