ȘUȘUIT s. n. Faptul de a șușui; zgomot produs de cineva sau de ceva care șușuie; șușuială, șușuitură. – V. șușui.

șușuit², ~ă a, av [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~iți, ~e / E: șușui²] (Reg) 1-2 Șoptit² (1-2).

șușuit¹ sn [At: DDRF / Pl: ~uri / E: șușui²] (Reg) 1 Șopot¹ (5). 2 Șâșâit (2). 3 Șoptire (1). 4 Șușoteală (2). 5 Clevetire.

ȘUȘUIT s. n. Faptul de a șușui; zgomot produs de cineva sau de ceva care șușuie; șușuială, șușuitură. – V. șușui.

ȘUȘUIT s. n. Faptul de a șușui; foșnet de frunze; șoaptă (răuvoitoare). N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea care de bună ce era ș-ar fi dat și dumicatul din gură, că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S. 14. – Variantă: șoșoit (POPA, v. 115) s. n.

ȘUȘUIT n. 1) v. A ȘUȘUI. 2) Sunet caracteristic produs de un obiect sau de un om care șușuie. /v. a șușui

șoșoit sn [At: CADE 1256 / V: (reg) ~șăit / Pl: ~uri / E: șoșoi²] (Reg) 1 Șopot¹. 2 Șoptire (1). 3 Șușoteală (2).

șușăi v vz șușui²

șușui² [At: VALIAN, V. / V: (reg) ~șăi / Pzi: ~esc, șușui / E: fo] (Reg) 1 vi (D. frunze, vânt, ape etc.) A șopoti (3). 2 vt (C. i. copii mici) A șâșâi (2). 3-4 vti A șopti (1-2). 5 vt A șopti (3).

ȘOȘOI¹ vb. IV v. șușui.

ȘOȘOIT s. n. v. șușuit.

ȘUȘUI, șușui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre vînt, frunze, copaci) A foșni. După cum șușuia vîntul în brazi și se alina, se cunoștea că înserarea va veni cu liniște. SADOVEANU, F. J. 537. Pădurea de brad începu să șușuie. id. V. F. 141. 2. A vorbi în șoaptă; a șopti. – Variantă: (2) soșoi vb. IV.

A ȘUȘUI șușui 1. tranz. 1) fam. A comunica cu voce înceată (ca să nu audă alții); a sufla. 2) reg. (prunci) A liniști prin repetarea sunetului „ș”. 2. intranz. A vorbi în șoaptă. [Și șușuiesc] /Onomat.

șușuì v. a șopti: frunzele șușuiau. [Onomatopee].

șúșuĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. d. șu-șu-șu, foșnetu frunzelor bătute de vînt ș. a.; ung. susogni, a foșni, a șopti, bg. šušny, șoptesc. V. șoșăĭ, sîsîĭ). Rar. Foșnesc, fîșîĭ: frunzele șușuĭaŭ (Lit.). Șoptesc, vorbesc în șoaptă (Lit.). V. tr. Sîsîĭ, liniștesc un prunc legănîndu-l în brațe și pronunțînd încet și repetat sunetu ș: mama șușuĭa copilu.

șușuit s. n.

șușuit s. n.

șușuit s. n.

șușui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. șușui, 3 șușuie, imperf. 1 șușuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să șușui, 3 să șușuie

șușui (a ~) vb., ind. prez. 3 șușuie, imperf. 3 sg. șușuia; conj. prez. 3 să șușuie

șușui vb., ind. și conj. prez. 1 sg. șușui/șușuiesc, imperf. 3 sg. șușuia

ȘUȘUI vb. v. clipoci, murmura, suna, susura, șopoti, șopti, șușoti.

ȘUȘUI vb. v. foșni.

șușui vb. v. CLIPOCI. MURMURA. SUNA. SUSURA. ȘOPOTI. ȘOPTI. ȘUȘOTI.

ȘUȘUI vb. a fîșîi, a foșni, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)