DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus de gânduri (de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

pust sm vz puști

pustân, ~ă a vz pustiu

pustâniu, ~ie a vz pustiu

pusteiu sn vz pustiu

pustii², ~ie a vz pustiu

pustiiu, ~ie a vz pustiu

pustin, ~ă a vz pustiu

pustiniu, ~ie sn, a vz pustiu

pustiu, ~ie [At: PSALT. HUR. 45^v/9 / V: (reg) ~tân a, ~teiu sn, ~iiu a, puștiu sn, (îvr) ~in a, (înv) postine sn, ~tâniu a, ~ii a, ~iniu a, sn / Pl: (1-6, 10-13, 17-19, 30-32) ~uri, (14-20, 22,24-43) ~ii, ~ie / E: slv поустыни, bg пустиня] 1 sn (Îvp) Regiune sălbatică fără vegetație și nepopulată de oameni Si: pustietate (1), (reg) pustieșag (1), (înv) pustiiciune, pustiire (1). 2 sn (Îvp; spc) Deșert (23). 3 sn (Îlav) În ~ sau (pop) în ~ie Zadarnic. 4 sn (Îlav) A ~ Prevestind moartea sau o altă mare nenorocire. 5 sn (Îe) A fluiera în (sau a) ~ A fluiera în semn de pagubă. 6 sn (Reg; îe) A puți a ~ A fi gol. 7 av (Reg; îe) A vorbi ~ (sau ~tii) A vorbi prostii, lucruri neadevărate. 8 av (Reg; pex; îae) A aiura. 9 av (Reg; îae) A vorbi obscen. 10 sn (Reg; îe) A arunca (pe cineva) în ~ie A distruge pe cineva. 11 sn (Înv; îe) A lua munții și ~iile-n cap A pleca fără nici o țintă precisă. 12 sn Pustietate (4). 13 sn (Înv) Teren între sate sau în afara hotarelor unui sat, care nu e în proprietatea cuiva Si: (îvr) pustietate (6). 14 a (D. locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și nepopulat de oameni. 15 a (Spc; d. locuri, ținuturi) Care formează un deșert (23). 16 a (Îvp; d. locuri cultivate) Lăsat în paragină. 17 snf (Îvp) Pustietate (7). 18 snf (Îvp; pex) Liniște. 19 snf (Îvp) Loc în care cineva nu se poate adapta. 20-21 a, av (D. așezări omenești) (Care este) nepopulat. 22-23 a, av (Pex) (Care este) lipsit de viață. 24 a (D. străzi, drumuri etc.) Puțin circulat. 25 a (Rar; d. recipiente, spații, obiecte) Care nu conține nimic înăuntru Si: gol (23). 26 a (D. copaci) Lipsit de frunze, de flori. 27 a (D. ochi, pex, d. privire) Lipsit de expresie. 28 a (Îrg; fig; d. manifestări ale oamenilor) Care este fără sens. 29 a (Udp „de”) Care este lipsit de... 30-31 a, snf (Fig) (Care este cuprins de o) senzație de singurătate apăsătoare. 32-33 a, snf (Fig; pex) (Care este cuprins de o) stare de tristețe apăsătoare. 34 snf (Fig) Liniște absolută de după moarte. 35 a (Îvp; d. oameni, ființe) Părăsit (1). 36 a (Îvp; pex) Nesupravegheat. 37 a (Îvp; pex) Neîngrijit. 38 sm (Reg; îe) ~tânu de mine! Nenorocitul de mine! 39 a (Îvr; d. oameni) Care este fără ocupație. 40 smf (Pop; lsg; art) Drac (1). 41 smf (Pfm; îe) Ducă-se (sau duce-te-ai, duce-s-ar etc.) pe (sau la ori în) ~ii sau ~, ~ia Se spune pentru a exprima enervarea, nemulțumirea față de cineva sau de ceva. 42 smf (Pfm; îe) A lăsa (la) ~ia sau la -ii, ~iei, în -ie A nu se mai interesa în continuare de cineva sau de ceva. 43-44 smf, a (Îvp; lsg) (Persoană, sentiment, dorință) care macină, chinuie. corectat(ă)

puști smi [At: NECULCE, L. 168 / V: (înv) pust / E: tc pușt] 1 (Înv) Tânăr corupt. 2 (Înv; spc) Tânăr care practică sodomia. 3 (Înv) Tânăr neserios. 4 Ștrengar. 5 (Pop; îf pușchi) Amant (1). 6 (Fam) Tânăr. 7 (Reg) Om scund.

puștiu sn vz pustiu

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

PUSTIE, pustii, s. f. 1. Regiune întinsă lipsită de vegetație, de obicei acoperită cu nisip, cu populație rară; ținut sălbatic, neroditor; pustiu. Tatarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare. SADOVEANU, O. VII 146. A fost odată într-o pustie mare un pustnic. ISPIRESCU, L. 146. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. Fig. Se depărtă iar în pustia lui de gînduri. Totuși păstra o ureche și pentru sfat. SADOVEANU, P. M. 96. ◊ Loc. adv. A pustie = a jale; a moarte. Cîntă cucul de trei zile; Eu gîndeam că-mi cîntă mie, Da el cîntă a pustie După biata ciocîrlie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. ◊ Expr. (În imprecații) Ducă-se pe pustii v. duce² (II 1). 2. (De obicei în forma articulată) Naiba. Pe sulul cel de-napoi O sută de lătunoi, Iară pe cel de-nainte Pustia le ține minte. MARIAN, S. 97. Pe cea verde movilită Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă. Ieși, bădiță, de-l ascultă. – Asculta-l-ar pustia, Că mi-a luat soția. ALECSANDRI, P. P. 410. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Omenia ți-ai mîncat Și pustiei te-am lăsat. HODOȘ, P. P. 120. Și-mi tot pune înainte. Cîte-n lună, cîte-n soare, Să nu fac însurătoare. Aș lăsa-o la pustia, Dar mi-e frică de stafia Să nu dea cu jărăgai Să rămîi ca un vătrai. TEODORESCU, P. P. 335. ◊ (În construcție cu verbul «a bate», ca formulă de imprecație) Bată-le pustia, domnule, să le bată; parcă te poți feri de ele? HOGAȘ, M. N. 120. De lume am fugit; o știu eu. cît e de dulce ◊ și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. ◊ Expr. La pustia (sau pustii) = la dracul, la naiba. Căpitane Răducane, Coboară din deal de vale, Că-ți moare murga de foame! – Las’ să moară la pustii, Că mai am eu bidivii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 505.

PUSTIU¹, pustiuri, s. n. 1. Loc sălbatic, fără vegetație, de obicei acoperit cu nisip, cu o populație foarte rară; deșert, pustie. Nimic nu poți surprinde în tot pustiul acesta de apă argintie. BART, S. M. 22. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri. EMINESCU, O. I 45. Mă credeam pierdut, întocmai ca un călător în pustiurile Africii. ALECSANDRI, P. 46. Fig. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? EMINESCU, O. I 137. ◊ Loc. adv. (Transilv.) În pustiu = în zadar, degeaba. Bădiță de la Sibiu, Nu-nșela murgu-n pustiu, Că măicuța ți-o spus bine, Că nu mă dă după tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A pustiu = a jale, a moarte. Aud... un glas femeiesc cîntînd, a pustiu, o doină. La TDRG. Cînii cum îl văd La el se răped și latră-a pustiu Și urlă-a morțiu. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Expr. (În formule de imprecație) Ducă-se pe (mai rar în) pustiu = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba. N-o să-i pun ei mîna în gît, nu! Una ca asta, ducă-se pe pustiu! DEMETRIUS, c. 29. Să nu aibă vreo nălucă, În pustiu ducă-s-ar, ducă! ALECSANDRI, P. P. 5. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbîndă, de pierdere, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. 2. Loc sau regiune în care nu locuiesc oameni; pustietate, singurătate. Mă oprii în drum și căutai împrejur... tăcere, noapte și pustiu. HOGAȘ, M. N. 64. Aduna lume de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său. CREANGĂ, A. 13. Ghioaga și săgeata lui Fac pustiul codrului. Cerbul moare, urșii pier și vulturii cad din cer. ALECSANDRI, P. II 89. ◊ Fig. În tot pustiul gîndurilor mele ești numai tu. CAMIL PETRESCU, T. II 271. ◊ Expr. A fi pustiu = a nu exista nici un semn de viață. Se opriră și se uitară împrejurul lor. Era pustiu și liniște: numai despre oraș se mai auzea zuruitul trăsurilor. SLAVICI, N. II 287. A face pustiu = a pustii. 3. Fig. Plictiseală, singurătate apăsătoare; supărare, durere, mîhnire. Vîntule, nebunule... Ia mai bine, dacă poți, Chinurile de la toți Și povara inimii Și pustiul lacrimii. PĂUN-PINCIO, P. 43. Ah! de cîte ori voit-am Ca să spînzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui! EMINESCU, O. I 105. Ia-mi dorul din inimioară, Că pustiul mă omoară. TEODORESCU, R. P. 307.

PUSTIU², -IE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucule, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, VI 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ Fig. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Se jucă așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. I 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea aude – plînge. – Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat... – Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. L. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție! ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.

PUȘTI, puști, s. m. (Familiar, cu o nuanță de simpatie; și în forma pușchi) 1. Copil mai mărișor, băiețaș; ștrengar. Din felul cum v-a zis «puștilor», ați înțeles că are gînduri bune. PAS, Z. I 74. Măi pușchiule! ia să vedem ce ai făcut tu mai mult decît noi? CREANGĂ, la CADE. 2. (Învechit și popular) Iubit, ibovnic. Descuie-mi, soro, a poartă, Că mi-a venit pușchiul beat Astă-seară pe-nserat. TEODORESCU, P. P. 641. ♦ Berbant. D-apoi căpitanul! Bată-l norocu că mare nostimior mai era, pușchiu! ALECSANDRI, T. I 310. – Variantă: pușchi s. m.

PUSTIU² ~ri n. 1) Regiune întinsă nisipoasă, aproape lipsită de vegetație din cauza aridității solului; deșert. ◊ În ~ a) în gol; b) în zadar. Ducă-se pe ~ a) numire eufemistică a diavolului; b) epilepsie. 2) fig. Stare sufletească apatică a omului solitar; singurătate chinuitoare. /<bulg. pustinja

PUSTIU¹ ~e (~i) 1) (despre locuri) Care nu are nimic. Pădure ~e. Stradă ~e. 2) (despre localități, încăperi, spații) Care este lipsit de viață; în care (sau pe care) nu se află nimeni. Școală ~e. Peron ~. 3) (despre regiuni, ținuturi) Care este fără vegetație și fără populație; deșert; gol. /<bulg. pustinja

PUȘTI ~ m. fam. 1) Băiat mic; băiețel; pici. 2) Copil ștrengar. /cf. turc. pușt

ducă-se-pe-pustii! int. exclamațiune prezervativă împotriva necuratului. ║ m. 1. fam. dracul: acolo șade ducă-se-pe-pustii; 2. pop. epilepsie: îi apucă ducă-se-pe-pustii AL.

pustie f. 1. pustietate: ducă-se pe pustii; 2. naiba: bată-l pustia! mânca-i-ar casa pustia! EM. [Slav. PUSTYNĬ, pustietate].

pustiu a. 1. gol, deșert: casă pustie; 2. fig. afurisit: pustia de dragoste, un pustiu de somn. ║ n. pustietate: glasul celui ce strigă în pustiu. ║ adv. ca o cobe: latră a pustiu. [V. pustie].

pușchiu m. craidon, ștrengar: un pușchiu ca tine ISP. auzi, pușchiul! AL. [Turc. PUȘT].

pustíe f. (vrom. pustinĭe, d. vsl. pustynĭ, și pušta, pustie; pustiti și puštuti, a trimete, a lăsa; bg. pustinĭa, pustie; ung. puszta, pustie). V. năpustesc, opust, otpust). Pustietate, pustiŭ, deșert, regiune nelocuită: pustia Sahareĭ. Fam. Lucru care nu-țĭ place, pacoste: pustia ceĭa de moară, de mașină. În blăstăme: bată-l pustia, mînca-l-ar pustia, ducă-se pe pustiiĭ (V. duc). – Vechĭ și pustiñe. În P. P. (Șez. 1, 110) și puștă (vsl. puša).

pustíŭ, -íe adj. (d. pustie, s. f.). Deșert, loc fără oamenĭ saŭ fără animale saŭ fără vegetațiune: regiune pustie. S. n., pl. urĭ. Pustie, pustietate, deșert: pustiu Sahareĭ. A striga în pustiŭ, a vorbi în deșert, a nu fi ascultat de nimenĭ. A lătra, a urla a pustiŭ, a prezice pustiu saŭ a da semn că e pustiŭ lătrînd orĭ urlînd sinistru. – Vechĭ pustiĭŭ și pustiñŭ.

pușchĭ, V. puștĭ.

puștĭ și pușchĭ m., pl. tot așa (turc. pers. pușt). Obscen. Tînăr foarte corupt. Băĭat de vre-o 14-15 anĭ.

!ducă-se-pe-pustii (pop.) s. m., g.-d. art. lui ducă-se-pe-pustii

pustie (înv., pop.) s. f., art. pustia, g.-d. art. pustiei; pl. pustii, art. pustiile (desp. -ti-i-)

pustiu¹ adj. m., f. pustie; pl. m. și f. pustii, art. m. pustiii (desp. -ti-ii), f. pustiile (desp. -ti-i-)

pustiu² s. n., art. pustiul; pl. pustiuri

puști (fam.) s. m., art. puștiul; pl. puști, art. puștii

ducă-se-pe-pustii s. m., g.-d. lui ducă-se-pe-pustii; pl. ducă-se-pe-pustii

pustie (înv., pop.) s. f., art. pustia, g.-d. art. pustiei; pl. pustii, art. pustiile

pustiu² s. n., art. pustiul; pl. pustiuri

pustiu¹ adj. m., f. pustie; pl. m. și f. pustii, art. m. pustiii (-ti-ii), f. pustiile (-ti-i-)

puști (fam.) s. m., art. puștiul; pl. puști, art. puștii

ducă-se-pe-pustii s. m.

pustie s. f., art. pustia, g.-d. art. pustiei; pl. pustii, art. pustiile

pustiu s. n., art. pustiul; pl. pustiuri

pustiu adj. m., f. pustie; pl. m. și f. pustii

puști s. m., art. puștiul; pl. puști

pustiu

ducă-se-pe-pustii.

pușchiu, -chi.

PUSTIUL s. art. v. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

pustiul s. art. v. AGHIUȚĂ. DEMON. DIAVOL. DRAC. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.

DUCĂ-SE-PE-PUSTII s. v. aghiuță, demon, diavol, drac, epilepsie, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

PUSTIU adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.

PUSTIU adj., s. 1. adj. deșert, gol, necultivat, sălbatic, vid, (înv. și reg.) săcret, (înv.) puștiicios, pustiit. (Un loc, un ținut ~.) 2. s. v. deșert. 3. s. v. pustietate. 4. adj. v. nelocuit. 5. adj. v. neumblat. 6. adj. părăsit. 7. adj. singur, stingher. (A rămas ~ pe lume.)

PUSTIU adj. v. deșert, gol, nepăzit, nesupravegheat, vid.

PUȘTI s. pici, prichindel, țânc, (reg.) pricolici, (fam.) zgâmboi, (fig.) năpârstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)

PUȘTI s. v. băiețaș, băiețel, copilaș.

ducă-se-pe-pustii s. v. AGHIUȚĂ. DEMON. DIAVOL. DRAC. EPILEPSIE. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. SATANĂ. TARTOR.

pustiu adj., s. v. AFURISIT. BLESTEMAT. CÎINOS. HAIN. ÎNDRĂCIT. RĂU. TICĂLOS.

PUSTIU adj., s. 1. adj. deșert, gol, necultivat, sălbatic, vid, (înv. și reg.) săcret, (înv.) pustiicios, pustiit. (Un loc, un ținut ~.) 2. s. deșert, pustietate, (rar) pustiire, (reg.) pustieșag, (înv.) ariniș, pustiiciune. (~ Saharei.) 3. s. pustietate, sălbăticie, (rar) sălbătăciune, (înv.) sălbătăcime. (~ locurilor.) 4. adj. deșert, gol, nelocuit, nepopulat, (înv.) pustiicios. (Oraș ~.) 5. adj. gol, necirculat, neumblat. (Drum ~.) 6. adj. părăsit. (Ocupanții au găsit orașul ~.) 7. adj. singur, stingher. (A rămas ~ pe lume.)

pustiu adj. v. DEȘERT. GOL. NEPĂZIT. NESUPRAVEGHEAT. VID.

PUȘTI s. pici, prichindel, țînc, (reg.) pricolici, (fam.) zgîmboi, (fig.) năpîrstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)

puști s. v. BĂIEȚAȘ. BĂIEȚEL. COPILAȘ.

Pustiu ≠ aglomerat, arhiplin, populat

pustiu (pustie), adj. – 1. Deșert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (S. n.) Deșert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecație, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s. f. (deșert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie < sl. pustynĭ; pustă, s. f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeași proveniență; pustietate, s. f. (deșert, regiune necultivată și nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deșert; vb., refl., a deveni deșert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s. f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s. m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ „postitor”; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s. f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).

puști (puști), s. m. – 1. (Înv.) Pederast, sodomit. – 2. Tînăr, flăcău, copil. – Var. pușchi. Mr. puștu „golan”, megl. pușt. Tc. pușt „desfrînat” (Șeineanu, II, 298; Tiktin; Ronzevalle 60), cf. ngr. πούστης, alb., bg., sb. pušt (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba actuală, dar mai este evident la Alecsandri. – Der. puștan, s. m. (tînăr, copil); puștancă, s. f. (fată); puștime, s. f. (mulțime de copii); pușlău, s. m. (leneș, puturos), probabil în loc de *puștlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău, bătălău; pușlanie, s. f. (lenevie; trîndăvie); pușlama, s. f. (leneș, puturos; golan), a cărui der. nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat.

ducă-se-pe-pustii s.m. (pop. și fam.) 1. dracul, diavolul. 2. epilepsie.

PUSTIUL, Neguș (Mag Br); – fam.(D Buc); – Florea și D-tru (17 B III 37, 427); Pustiiul (17 B II 200) < subst.

OCNA PUSTIE (sau AVRAM IANCU), lac sărat situat în arealul orașului Ocna Sibiului, format pe locul unei saline abandonate în 1817. Supr.: 10.137 m²; ad. max.: 128 m (cel mai adânc lac din România); salinitatea: 180-200 g/l (la suprafață și în funcție de anotimp).

UBI SOLITUDINEM FACIUNT PACEM APPELLANT (lat.) acolo unde fac pustiu spun că fac pace – Tacit, „De vita Agricolae”, 30. Cuvintele prin care eroul caledonian Calgacus înfierează pe romani, care prădau și pustiau ținuturile cucerite de ei.

VOX CLAMANTIS IN DESERTO (lat.) glasul celui ce predică (strigă) în pustiu – Matei 3, 3. Răspunsul dat de Ioan Botezătorul la întrebarea „cine ești” pusă de evreii cărora le predica în pustiul Iudeii. Sensul actual: persoană care încearcă în zadar să-și convingă semenii asupra unui lucru sau să-i moblizeze pentru o cauză.

Déluge des mots sur un désert didées (fr. "Potop de cuvinte peste un pustiu de idei) – Despre această expresie a filozofului Helvetius se poate spune: o idee limpede în cîteva cuvinte. Citatul se găsește în cartea sa De lesprit (Despre spirit), apărută la Paris în 1758. Helvetius ia poziție împotriva frazeologiei prolixe sub care se ascunde lipsa de gîndire, goliciunea de spirit. Filozoful – în tinerețe poet – a dat ideii un înveliș poetic, ceea ce a contribuit mult la răspîndirea expresiei. FIL.

Ubi solitudinem faciunt, pacem appellant (lat. „Unde fac pustiu, ei îl numesc pace”) – Tacit, în Viața lui Agricola (30), pune aceste cuvinte în gura lui Galgacus, un erou caledonian. Prin ele sînt satirizați cuceritorii (vechi și noi) care își motivează agresiunile prin intenția de a civiliza, sau intervenționiștii (de ieri și de azi) care pretind că au pacificat regiunile pe care de fapt le-au pustiit! LIT.