Muratori m. învătat istoric italian (1672-1750).

mărătoare sf vz murătoare

morătoare sf vz murătoare

morâtori ssp vz murătoare

murătoaie sf vz murătoare

murătoare sf [At: ECONOMIA, 101/11 / V: mor~, morători sfp, morâtori sfp, ~oaie, ~tor sm / Pl: ~tori / E: mura + -ătoare] 1 (Mar; Trs) Apă sărată naturală Vz slatină. 2 (Trs; Ban) Saramură folosită la prepararea și conservarea unor alimente. 3 (Reg) Brânză sărată. 4 (Trs; Ban) Zeamă de murături (1). 5 (Reg; mpl) Murătură (1). 6 (Reg) Argăseală. corectat(ă)

murător sm vz murătoare

MURĂTOARE s. v. murătură, saramură.

murătoare s. v. MURĂTURĂ. SARAMURĂ.

murătoare, murători M-am ocupat pentru ultima oară de murători în ER, p. 119-120, unde am socotit că am găsit originea exactă a formației, și anume am identificat sufixul -toare, nu -tură, cum înțelesesem mai înainte, (I. D. Ionescu, în BPh., VI, p. 328, văzuse aici un proces fonetic: u accentuat schimbat în o. Constat acum că nici acolo n-am nimerit adevărata explicație. Trebuie să avem în vedere că sufixul -toare nu este nicăieri echivalent cu -tură, acesta formînd derivate care arată rezultatul acțiunii sau, în cel mai bun caz, acțiunea însăși. Din propria mea experiență și din diversele surse care mi-au stat la dispoziție, am cunoscut numai pluralul murători, fără forme articulate, fără adjectiv acordat, ca să-mi pot da seama dacă e masculin sau feminin. Forma de singular am cunoscut-o dintr-o singură atestare (MCD, p. 81, din Vîlcele), cu sensul de „apă sărată”. Am ajuns la altă concepție asupra felului cum trebuie analizat murători cînd l-am întîlnit în lucrarea de licență a studentei Badea Anicuța de la Facultatea de filologie din Bucuresti: expresia pepeni murători, cu sensul de „castraveți”, semnalată din Maramureș. Pentru singular, constat acum că mai există și alte atestări: la CADE, murătoare din Maramureș) „apă sărată, saramură” (la care Candrea adaugă pl. Olten. Trans. „legume conservate în saramură, murături”); Teaha, p. 243 morătoare „apă sărată, oțetită, care se pune pe varză de se murează”. DLR prezintă ca prim sens „apă sărată naturală”, al doilea „saramaură”, al treilea „zeamă de murături”, unde apare și nuanța „murătură”, iar ca etimologie se dă mura + suf. -ătoare. Cred că avem de-a face în realitate cu două cuvinte diferite: unul e murători, la origine adjectiv, format cu sufixul de nume de agent -tor cu valoare pasivă, ca în vînzător „de vinzare”, mulgătoare „de muls” etc. (vezi N. d’ag. p. 108); celălalt, murătoare, cu sensul de „murătură”, ar urma să fie femininul adjectivului, acordat cu un substantiv feminin subînțeles, dar ar putea fi, de asemenea, un nou feminin singular, extras din masculinul plural, mai mult întrebuințat, murători. De fapt, observăm că singularul murătoare înseamnă numai „apa în care se murează”, dacă nu chiar „apa care murează”, deci aici avem într-adevăr sufixul -toare, cu valoarea lui obișnuită, activă. În orice caz, sensul de „apă sărată naturală” nu poate fi decît secundar și figurat.

morătoare, s.f. – v. murătoare.

murătoare, murători, (morătoare), s.f. – Apă sărată, slatină; saramură: „Toată huc îi murătoare” (Bârlea, 1924: 6). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. morătoare (Biserica Albă). – Din mura + suf. -ătoare (MDA).

murătoare, murători, s.f. – Apă sărată, slatină; saramură: „Toată huc îi murătoare” (Bârlea 1924: 6). – Din moare „saramură” (< lat. muries, muria) + -toare.

MURATORI, Ludovico Antonio (1672-1750), scriitor și istoric italian. Preot, custode al Bibliotecii Ambrosiana. Fondatorul istoriografiei medievale italiene (Rerum italicarum scriptores, 28 vol.). A susținut necesitatea reînnoirii culturale a Italiei conform raționalismului, constribuind la formarea gustului artistic și a poeticii pe baza măsurării și a echilibrului („Despre poezia italiană perfectă”, „Reflexii despre bunul gust”). A descoperit și publicat „Canonul lui Muratori”, cea mai veche listă de cărți acceptate drept canonice de Biserica Romei.

MĂRĂTOÁRE s. f. v. murătoare.@