martin sm [At: BARCIANU / Pl: ~i / E: fr martin] (Orn) Pescăruș.

MARTIN, martini, s. m. Pescăruș.

MARTIN s.n. Pescăruș. [< fr. martin].

MARTIN s. m. pescăruș. (< fr. martin)

MARTIN ~i m. Pasăre marină, de talie medie, cu aripi lungi și cu penaj, mai ales, alburiu, care se hrănește cu pești; pescăruș. /<fr. martin

Martin (Moș) m. numele popular al ursului: joacă bine, moș Martine!

Martin m. nume a 5 papi dintre cari cel din urmă prezidă conciliul din Constanța (1417-1431).

Martín m. Nume propriŭ dat în glumă ursuluĭ: joacă bine, moș Martine, că-țĭ daŭ pîne cu masline! Pl. Niște sărbătorĭ băbeștĭ de la 1-3 Februariŭ ținute ca să fiĭ ferit de urșĭ și de lupĭ.

Dicio-Sân-Martin (Diczo-Szent-Márton) n. capitala județului Târnavei-mici: 3000 loc.

Martini (de iarnă) m. pl. sfinți serbați de țărani ca ocrotitori împotriva lupilor ca să nu le vateme vitele (1 Februarie și 12 Noemvrie).

martin s. m., pl. martini

martin s. m., pl. martini

martin s. m., pl. martini

MARTIN s. (ORNIT.) 1. pescar, pescăruș. (~ denumește diverse specii de pescăruși.) 2. v. pescăruș. 3. martin-mare v. pescar-de-mare.

MARTIN s. (ORNIT.) 1. pescar, pescăruș. (~ denumește diverse specii de pescăruși.) 2. (Larus ridibundus) pescăruș, pescar rîzător, (reg.) giușcă, cărăbaș comun, porumbel-de-mare. 3. martin-mare (Larus) = pescar-de-mare, pescar-mare, (reg.) carabaș-de-mare, martin-de-iarnă.

MOȘ MARTIN s. v. urs.

Martin (martini), s. m. – 1. Sărbătoare populară (1-3 februarie); se respectă pentru a dobîndi protecție contra lupilor. – 2. Urs. De la Martin, nume de persoană; cf. REW 5381.

martin s.m. (pop.) 1. numele ursului. 2. numele mai multor specii de pescăruși.

martin (cuv. fr.) v. bariton (1).

MARTIN, Karl Heinz (1886-1948), regizor germna de teatru. Spectacole de factură expresionistă, în care tensiunea dramatică este concentrată pe jocul actoricesc și rostirea cuvântului („Moartea lui Danton” de Büchner, „Opera de trei parale” de Brecht, „Azilul de noapte” de Gorki).

MARTIN [martẽ], Pierre (1824-1915), inginer francez. A introdus procedeul de elaborare a oțelului din fontă și fier vechi, inventat de Siemens și l-a perfecționat (1865) prin aplicarea principiului preîncălzirii combustibilului gazos (procedeul Siemens-M.).

MARTIN, Mircea (n. 1940, Reșița), critic și teoretician literar român. Prof. univ. la București. Director al editurii Univers (1990-2001). Lucrări consacrate îndeosebi poeziei și criticii moderne românești și europene, într-un demers riguros și elevat („Generație și creație”, „Dicțiunea ideilor”, „Singura critică”, „Introducere în opera lui B. Fundoianu”). Un amplu studiu despre „G. Călinescu și <complexele> literaturii române”.

MARTIN [martẽ], Frank (1890-1974), compozitor elvețian. La început influențat de impresioniști, apoi adept al dodecafonismului. Temperament grav și meditativ, a realizat o sinteză între elementele latine și cele germanice. Muzică simfonică („Mica simfonie concertantă”), opere („Furtuna”), oratorii („In terra pax”, „Golgotha”), balete ș.a.

MARTIN [má:tin], Dean (pe numele adevărat Dino Paul Crocetti) (1917-1995), actor de film și cântăreț american. Apropiat al lui Frank Sinatra. Interpret al unor balade devenit celebre („That’s amore”, „Volare”, „Love me”). Ca actor, a jucat mai ales în comedii, dar și în filme psihologice(„Artiști și modele”, „Rio Bravo”, „Aeroportul”, „Cu cărțile pe față”).

MARTIN, Aurel (1926-1990, n. Jibou, jud. Sălaj), critic și istoric literar român. Director al Editurii Minerva (1969-1987). Comentarii critice asupra liricii actuale („Poeți contemporani”); studii („Introducere în opera lui N. Filimon”, „Metonimii”, „Acolade”).

MARTIN [má:tin], Archer John Porter (1910-2002), biochimist britanic. Contribuții importante în domeniul cromatografiei pe hârtie, care au permis separarea aminoacizilor din proteine de cei din materia vie. Premiul Nobel pentru chimie (1952), împreună cu R. Synge.

MARTIN, numele a cinci papi. Mai important: M. V (Oddone Colonna) (1417-1431). Ales la Conciliul de la Constanța (1414-1418), a pus capăt Marii Schisme din sânul Bisericii catolice, întărind puterea Paplității și a restabilit reședința pontificală la Roma. Adversar al mișcării husite.

MARTIN și GHEORGHE din Cluj (sec. 14), sculptori și giuvaergii originari din Transilvania. Exponenți ai stilului gotic, autorii monumentului ecvestru al regelui Ladislau cel Sfânt, al statuilor regilor unguri Ștefan, Emeric și Ladislau. Singura lucrare păstrată – statuia „Sf. Gheorghe omorând balaurul”, bronz, se află la Muzeul din Praga, iar o copie la Cluj-Napoca.

MARTIN, lat. Martinus, nume derivat din Alarte, zeul răsboiului. Martinii de iarnă, sărb. populară; I. 1. – (Dm; Ștef; Vr C) etc.; – 1408 (Ț-Rom 103); -ul s.; -a f. (16 A III 9). 2. Cu afer.: Artin, C., mold., act.; -escu prof. 3. Martin călăraș, 1655 (Sd IV 38; 13-15 B 183); – fiul lui Mărtiniță din Bîrsa (Sd X); Mărtin/ul t. (Mus); -escu; -ești, -eni, -iș ss. 4. Diminutive; Mărtin/aș, ard., -ilă. 5. Sămărtin s. (Ard II 107), romînizat din magh. Szent-Márton. 5. Mărtina, fiica lui Alex. Lăpușneanu. II. Cu schimb, de sufix, terminația -in tratată ca sufix: Mart/ea, V., act.; -ian (Lex); -iș (Tec I); -ul (17 B IV 306). 2. Mărt + -ac: Mărtăcești, cf. și subst. mărtac. 3. + -an: Mărtan (Vra; BCI XII 181); Martăn (Ard II 141); Mîrtana t. (Mus); + -anuș: Mărtănuș, sau din lat.-magh. Martinus s. 4. Mărtoiu (Vr; Sd X ard).

Martin Martín, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și → Iunian; Iulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în realitate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Mars, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul Iunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. mars, it. marzo, port. marco, sp. marzo, gr. martios, martis – de aici rom. martie, bg., rus. mart – germ. März, engl. march etc.). Înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Mars, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus (→ Marcu), Martiális și în sfîrșit supranumele Martínus, Martína, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinu menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Mărtin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ☐ Fr. Martin, fem. Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martínez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. ☐ Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Nexö, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. ☐ Martin Chuzzlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernández.

BERCOVICI, Martin (1902-1971, n. Bîrlad), inginer român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul electroenergeticii și energeticii generale.

ETIENNE-MARTIN, Etienne MARTIN zis (1913-1995), sculptor francez. Lucrări grandioase în lemn și bronz („Scara”) sau folosind fragmente din materiale diverse (seria „Pasmanterii”).

MARTIN DU GARD [martẽ dü ga:r], Roger (1881-1958), scriitor francez. Format sub influența lui Zola și a raționalismului umanitarist. Romane realiste, unind observația socială cu cea psihologică, în care dezbate condiția intelectualului și problemele fundamentale ale culturii („Jean Barois”) sau urmărește cu minuțiozitate critica politică și socială a Franței înainte de primul război mondial (ciclul „Familia Thibault”), evocând luptele dintre protestanți li catolici, dintre conservatori și revoluționari, conflictele dintre frați; construite solid și echilibrat, într-un stil modern, romanele sale se remarcă prin dialogul frecvent și rapid și prin surprinderea atmosferei. Farse țărănești („Testamentul lui moș Leleu”, „Pompa”). Corespondență („Note asupra lui André Gide”). Premiul Nobel pentru literatură (1937).

MARTIN Y SOLER, Vicente (1754-1806), compozitor spaniol. Activitate componistică în mai multe capitale europene. S-a stabilit la Sankt-Petersburg (1788), unde a fost capelmaistru al teatrelor Curții Imperiale (1790-1794). Autor a c. 20 de opere („Ifigenia în Aulida”).

SAN MARTIN, José de (1778-1850), general și om politic argentinian. Unul dintre conducătorii luptei pentru independența coloniilor spaniole din America (1810-1826). A avut un rol important în eliberarea de sub dominația spaniolă a Argentinei și a republicilor Chile (1817-1818) și Perú (1821-1822). A primit titlul de „protector” al Perúlui. În urma unor neînțelegeri cu S. Bolivar, a emigrat în Franța (1822).

Mărtin, -aș, -iță v. Martin I 2, 3.

MARTÍN s. m. (Ornit.; de obicei urmat de determinări care indică specia) Nume dat mai multor specii de pescăruși și de pescari. Cf. BARCIANU, BĂCESCU, PĂS. 110. Martin argintiu. BĂCESCU, PĂS. 110. Martin comun. id. ib. Martin cerchez. id. ib. Martin cenușiu. id. ib. Martin roșu. id. ib. Martin negricios, id. ib. 111. Martin mic. id. ib. Martin polar. id. ib. Martin cu manta. id. ib. - Pl.: martini. – Din fr. martin.