3 intrări

19 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MANTIE s. f. Haină lungă și largă, fără mîneci, purtată pe umeri, peste celelalte haine (v. pelerină), folosită adesea și ca veșmînt de ceremonie pentru regi, nobili (v. h l a m i d ă), arhierei etc. Veșmintele meale și. . . m[a]ntiia mea arru[n]cară. PSALT. HUR. 17v/10, cf. LEX. MARS. 129. Episcopii îmbrăcați în mantii și cu cîrjăle amînă. GHEORGACHI, LET. III, 290/19, cf. 307/14. Au dat mandia, mitra și inelul arhiepiscopului Vasilie din Zagna. ȘINCAI, HR. I, 237/21, cf. 238/38, III, 253/11, CHIRIAC, 171. Arhimandriții și egumenii cei mari, toți au luat și s-au îmbrăcat în mandii i omofoară i odăjdii. DIONISIE, C. 209, cf. URICARIUL, VIII, 185. Episcop c-o mantie vărgată. NEGRUZZI, S. II, 180. Acum nu văd în juru-mi decît deșărtăciune, Sub mantia regală văd numai slăbiciune. ALECSANDRI, T. II, 177. Și-și punea mantie de cavaler. EMINESCU, N. 59. Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă țesută cu fir de aur. ISPIRESCU, M. V. 43. Mantia lungă, pălăria cu pană. GHEREA, ST. CR. I, 261. Cîmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfârșită mantie de ermină. REBREANU, R. I, 215. La clavir, o brună despletită, Cîntă purtînd o mantie cernită. BACOVIA, O. 77. Unii drumeți vin. . . cu pistoalele încărcate pe sub mantie. V. ROM. aprilie 1954, 116. ◊ F i g. Nu-i cîmpie ce nu-ntinde nouă mantie de flori. ASACHI, S. L. I, 146. Fiecare rupea cîte o bucată din mantia ministerială. BOLINTINEANU, O. 445. Ia vezi soarele colo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roșie. GANE, N. I, 145. Toamna goală se-nfioară. Și cu mînile-amîndouâ Își aruncă-nfrigurată, Peste trupul ei de spumă, Argintie și ușoară Mantie de brumă. CAZIMiR, L. U. 26. ♦ Haină de postav lungă și largă purtată, mai ales de călugări (v. r a s ă), peste altă îmbrăcăminte; rantie. Călugărul, de nu-și va purta mantiia în chelie-și, sau cînd va merge la feredeu, sau și într-alt loc ascuns, nu să va certa. PRAV. 298. Sub mantia neagră de deasupra [a călugărului] văd o cingătoare de piele. SADOVEANU, O. IV, 158. - Accentuat și: (rar) mantie (BARCIANU). – Pl. : mantii și (popular) măntii (BUL. FIL. v, 43). – Și: (învechit) mándie s. f. – Din v. sl. маньтига. Cf. rus. мантия.

MÁNTIE, mantii, s. f. 1. Veșmânt asemănător cu o pelerină lungă și largă, care se purta peste celelalte haine. 2. Haină de postav lungă și largă, purtată mai ales de călugări, peste altă îmbrăcăminte. ◊ Expr. A lua sub mantie = a proteja, a ocroti. – Din sl. mantija.

mantie sf [At: PSALT. HUR. 17/10 / V: (înv) ~ndie / A și: (rar) mantie / Pl: ~ii / E: slv маньтнга, rs мантня] 1 Haină lungă și largă, fără mâneci, purtată pe umeri, peste celelalte haine Vz pelerină 2 Haină lungă și largă, fară mâneci, purtată pe umeri, peste celelalte haine și folosită ca veșmânt de ceremonie pentru regi, nobili, arhierei etc.Vz hlamidă. 3 Haină de postav lungă și largă purtată peste îmbrăcăminte, mai ales de călugări Vz rasă.

MÁNTIE, mantii, s. f. 1. (Astăzi fig.) Haină (de ceremonie) ca o pelerină lungă și largă, care se purta peste celelalte haine. 2. Haină de postav lungă și largă, purtată mai ales de călugări, peste altă îmbrăcăminte. ◊ Expr. A lua sub mantie = a proteja, a ocroti. – Din sl. mantija.

MÁNTIE, mantii, s. f. (Astăzi mai ales figurat sau în comparații) Veșmînt (de ceremonie) lung și larg, fără mîneci, ca o pelerină, confecționat dintr-o stofă grea și scumpă, adesea împodobit, care se purta peste celelalte haine. Cum ieșiră din Amara, cîmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfîrșită mantie de ermină, scînteind în lumina soarelui. REBREANU, R. I 215. Mantia lungă, pălăria cu pană... fac prea mare întipărire asupra domnișorilor din lumea așa-zisă bună. GHEREA, ST. CR. I 261. Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă, țesută cu fir de aur. ISPIRESCU, M. V. 43. ◊ Fig. Toamna goală se-nfioară... își aruncă-nfrigurată Peste trupul ei de spumă, Argintie și ușoară Mantie de brumă. CAZIMIR, L. U. 26. Ia vezi soarele colo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roșie. GANE, N. I 145.

MÁNTIE ~i f. 1) Haină lungă și largă, care se poartă peste alte haine. 2) Haină de postav, lungă și largă, purtată de călugări. /<sl. mantija

màntie f. 1. veșmânt arhieresc pus peste toate celelalte; 2. veșmânt de suveran: sub mantia regală văd numai goliciune AL.; 3. (poetic) acoperemânt: luna revarsă pe copilă o mantie argintoasă AL. [Slav. MANTIĬE].

-manție [At: DN3 / E: fr mantie, it manzia] Element secund de compunere savantă cu semnificația „prezicere”.

-MANȚÍE Element secund de compunere savantă cu semnificația „devinație”, „ghicit”, „prezicere”. [< fr. -mantie, it. -manzia, cf. gr. manteia < mantis – ghicitor, profet].

mántă f., pl. e (fr. mante) și (ob.) mántie f. (vsl. manŭtiĭa, rus. mántiĭa. V. manta, manișcă). Haĭnă de mare ceremonie purtată peste toate cele-lalte de suveranĭ și de prelațĭ. (Tot cu mantie îĭ reprezentă pictoriĭ pe artiștĭ).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mántie (-ti-e) s. f., art. mántia (-ti-a), g.-d. art. mántiei; pl. mántii, art. mántiile (-ti-i-)

mántie s. f. (sil. -ti-e), art. mántia (sil. -ti-a), g.-d. art. mántiei; pl. mántii, art. mántiile (sil. -ti-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MÁNTIE s. 1. (înv.) manta, mantă, mantelă. (Purta o ~ largă.) 2. v. hlamidă.

MANTIE s. 1. (înv.) manta, mantă, mantelă. (Purta o ~ largă.) 2. hlamidă, (rar) purpură, (înv.) plașcă. (~ împărătească.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

-MANȚIE „prezicere, divinație”. ◊ gr. manteia „ghicit, prezicere” > fr. -mancie, it. -manzia, germ. -mantie > rom. -manție.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Intrare: Mantie
Mantie nume propriu
nume propriu (I3)
  • Mantie
Intrare: mantie
  • silabație: man-ti-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mantie
  • mantia
plural
  • mantii
  • mantiile
genitiv-dativ singular
  • mantii
  • mantiei
plural
  • mantii
  • mantiilor
vocativ singular
plural
Intrare: manție
manție
sufix (I7-S)
  • manție

mantie

  • 1. Veșmânt asemănător cu o pelerină lungă și largă, care se purta peste celelalte haine.
    exemple
    • Cum ieșiră din Amara, cîmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfîrșită mantie de ermină, scînteind în lumina soarelui. REBREANU, R. I 215.
      surse: DLRLC
    • Mantia lungă, pălăria cu pană... fac prea mare întipărire asupra domnișorilor din lumea așa-zisă bună. GHEREA, ST. CR. I 261.
      surse: DLRLC
    • Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă, țesută cu fir de aur. ISPIRESCU, M. V. 43.
      surse: DLRLC
    • figurat Toamna goală se-nfioară... își aruncă-nfrigurată Peste trupul ei de spumă, Argintie și ușoară Mantie de brumă. CAZIMIR, L. U. 26.
      surse: DLRLC
    • Ia vezi soarele colo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roșie. GANE, N. I 145.
      surse: DLRLC
  • 2. Haină de postav lungă și largă, purtată mai ales de călugări, peste altă îmbrăcăminte.
    surse: DEX '09 DEX '98 sinonime: hlamidă

etimologie: