2 intrări

35 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

Luca (St.) m. unul din cei 4 evangheliști, născut în Antiohia, medic, a scris grecește Evanghelia ce-i poartă numele și Faptele Apostolilor.

LÚNCĂ, lunci, s. f. 1. Șes de-a lungul unei ape curgătoare caracterizat prin soluri aluvionare și prin vegetație specifică; regiune inundabilă a unei văi. 2. Pădure formată din sălcii, răchită, anini, plopi etc. pe malurile unei ape curgătoare; zăvoi. – Din sl. lonka.

LÚNCĂ, lunci, s. f. 1. Șes de-a lungul unei ape curgătoare caracterizat prin soluri aluvionare și prin vegetație specifică; regiune inundabilă a unei văi. 2. Pădure formată din sălcii, răchită, anini, plopi etc. pe malurile unei ape curgătoare; zăvoi. – Din sl. lonka.

luncă sf [At: (a. 1512) DERS / V: (reg; rar) lu / Pl: ~nci / E: slv лжка] 1 Șes de-a lungul unei ape curgătoare, caracterizat prin soluri aluvionare și prin vegetație specifică, folosit ca teren de pășune, de cosit sau ca teren arabil. 2 (Rar) Teren sterp sau nelucrat. 3 Regiune inundabilă a unei văi. 4 (Îla) De ~ Propriu luncii (1). 5-6 (D. plante, păsări, animale; îal) Care (crește și) trăiește în luncă (1, 7). 7 (Reg) Poiană. 8 Pădure formată din sălcii, răchită, anini, plopi etc. pe malurile unei ape curgătoare Si: zăvoi. 9 (Reg; îs) ~ncile Arșunelului Se spune despre un loc imaginar, necunoscut, din care nu se mai întoarce nimeni.

LÚNCĂ, lunci, s. f. 1. Șes de-a lungul unei ape curgătoare sau la poalele unui munte; regiune inundabilă a unei văi, cu pămînt umed sau mlăștinos. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe! IOSIF, P. 52. Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. O răcoare plăcută se răspîndește pe fața luncilor îmbălsămate. BOLINTINEANU, O. 429. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, Mîndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele. ALECSANDRI, O. 180. 2. Pădure formată mai ales din sălcii, răchită, plopi, anini, pe malurile unei ape curgătoare; zăvoi. Lunca se despoiase în cîteva nopți, iar copacii întindeau acum brațe înfrigurate în ceață. C. PETRESCU, S. 169. Cîrnii la stînga și coborîi în umbra adîncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58. În codruțul cu copaci Și cu lunci pline cu fagi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290.

LÚNCĂ ~ci f. 1) Porțiune inundabilă de teren, situată de-a lungul unei ape curgătoare și caracterizată printr-o vegetație specifică. 2) Pădurice situată pe malul unei ape; zăvoi. /<sl. lonka

luncă f. 1. câmpie acoperită cu fănețe sub poala unui deal; 2. pădurice în apropierea apelor. [Slav. LÕKA, baltă; sub raportul sensului, cf. pădure].

lúncă f., pl. ĭ (vsl. lonka, golf, vale, pajiște; bg. luká, vale, cotitură, pajiște pin locurĭ inundabile; sîrb. rut. lúka, rus. luká; ung. lanka, livadă). Zăvoĭ, pădure de sălciĭ, plopĭ, arinĭ, ulmĭ și frasinĭ pe malu unuĭ rîŭ. Teren inundabil acoperit de pășune saŭ de fîneață. V. cohalm, berc 1.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

lúncă s. f., g.-d. art. lúncii; pl. lunci

lúncă s. f., g.-d. art. lúncii; pl. lunci


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

LÚNCĂ s. 1. (prin Bucov. și Mold.) prelucă, (Maram., Transilv., Ban. și nordul Mold.) rât. (~ unui râu.) 2. zăvoi. (~ de sălcii.)

LUNCĂ s. 1. (prin Bucov. și Mold.) prelucă, (Maram., Transilv., Ban. și nordul Mold.) rît. (~ unui rîu.) 2. zăvoi. (~ de sălcii.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

lúncă (lúnci), s. f.1. Pădure pe marginea unui rîu. – 2. Teren inundabil. – Megl. loncă. Sl. ląka „mlaștină” (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 358; Cihac, II, 178; Byhan 317; Densusianu, GS, VI, 362), cf. v. slov. lonka, bg. lăka „vale”, sb., cr. luka, slov. lôka. Semantismul este normal, cf. și lat. paluspădure. Pare inutilă ipoteza unui *lanka preromanic (Hubschmidt, Praeromanica, 39-49; cf. Lahovary 332). – Der. luncet, s. n. (Munt., pădure la malul rîului); luncos, adj. (se zice despre terenuri mlăștinoase, de lîngă apă). Cf. prelucă.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Luca († c. 70 d. Hr.), unul dintre cei patru evangheliști, n. la Antiohia Siriei, autorul evangheliei care-i poartă numele și al Faptelor apostolilor. De profesiune medic, el s-a atașat de la început lui Hristos și a făcut parte din cei 70 de ucenici aleși de El. Luca și Cleopa au fost cei dintâi ucenici care L-au văzut pe Iisus înviat. L-a însoțit pe Pavel în a doua și a treia sa călătorie misionară, fiind alături de el și în cele două captivități ale acestuia de la Roma. A fost și un iscusit pictor, el pictând prima icoană a Maicii Domnului. Moaștele sale au fost duse la Constantinopol, în bis. Sfinților Apostoli. Este sărbătorit la 18 octombrie.

LUCA, Ion (1894-1972, n. Roman), dramaturg român. Teatru cu subiect istoric, trata fie în viziunea mitologizantă („Icarii de pe Argeș”, Amon-Ra), fie în reconstituiri de factură romantică, atente la culoarea epocii („Rachierița”, „Cele patru Mării”).

LUCA 1. Fănică L. (pseud. lui Ștefan Iordache) (1894-1968, n. București), lăutar, cântăreț și naist român. Creator al școlii românești de nai folcloric (a întemeiat prima catedră de nai la Liceul de muzică din București, 1950). Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (din 1948). Turnee în străinătate cu trupe folclorice. A cântat la Expozițiile internaționale de la Paris (1937) și New York (1939). 2. Damian L. (pe numele adevărat Drăghici Gheorghe) (n. 1936, București), naist român. Nepot și elev al lui L. (1). Stabilit în Belgia (1981), unde a înființat o școală de interpretare și învățare a naiului. Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (1959-1974) și al ansamblului folcloric „Rapsodia Română” (1974-1981). Virtuoz al repertoriului tradițional lăutăresc al naiului, cu adaptări din repertoriul clasic și de café-concert internațional. Compoziții originale („Dublu concert pentru nai”, „Trei concerte pentru nai și orchestră simfonică”).

LUCA (?-c. 70), apostol creștin, probabil de origine greacă. A practicat medicina. Autorul celei de-a treia evanghelie sinoptice „Faptele apostolilor”. A trăit în Antiohia. A făcut parte dintre cei 70 de ucenici aleși de Iisus. El și Cleopa au fost cei dintâi care l-au văzut pe acesta înviat. L-a însoțit pe Pavel în călătoriile sale misionare (a doua și a treia), fiind alături de el și în perioada încarcerării de la Roma. A murit ca martir în Beoția, Canonizat. Moaștele sale se găsesc la Constantinopol, în Biserica Sfinții Apostoli. În reproducerile de artă este însoțit de un taur. Prăznuit la 18 oct.

LUCA, Gherasim (pe numele adevărat Salman Locker) (1913-1994, n. București), scriitor român de avangardă din grupul suprarealist. Proză și versuri în limbile română și franceză („Fata Morgana”, „Le Vampire passif”, „Le secret du vide et du plein”). În 1951, a emigrat în Israel și apoi la Paris, unde a continuat să scrie o poezie a deconstrucției limbajului („Héros-limite”, „Le chant de la carpe”).

LUCA (c. 1550-1629, n. Cipru), mitropolit al Țării Românești (din 1602). Episcop de Buzău (1583-1602). A ctitorit schitul Izvorani (jud. Buzău). Trimis în mai multe misiuni diplomatice de Mihai Viteazul (Alba Iulia, 1595; Moscova, 1597).

LUCA, Vasile (Laszló Lucacs) (1898-1963, n. Cătălina, jud. Covasna), om politic român de origine maghiară. În 1919, a participat la insurecția comunistă ungară, condusă de Bëla Kun. Reîntors în țară, a obținut cetățenia română și s-a alăturat grupărilor comuniste. În anii 1940-1944, emigrant în U.R.S.S. Revenit în țară (sept. 1944), a deținut importante funcții de partid și de stat (ministru de Finanțe, 1947-1952), fiind unul dintre cei care au contribuit la comunizarea și sovietizarea României. Împreună cu Ana Pauker și Teohari Georgescu, a fost învinuit de „deviere de dreapta”, exclus din partid, arestat (1952) și condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată în muncă silnică pe viață. A murit în închisoare.

arată toate definițiile

Intrare: Luca
nume propriu (I3)
  • Luca
Intrare: luncă
substantiv feminin (F46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • luncă
  • lunca
plural
  • lunci
  • luncile
genitiv-dativ singular
  • lunci
  • luncii
plural
  • lunci
  • luncilor
vocativ singular
plural
lucă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.

luncă lucă

  • 1. Șes de-a lungul unei ape curgătoare caracterizat prin soluri aluvionare și prin vegetație specifică; regiune inundabilă a unei văi.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC diminutive: lunculiță attach_file 4 exemple
    exemple
    • Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe! IOSIF, P. 52.
      surse: DLRLC
    • Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47.
      surse: DLRLC
    • O răcoare plăcută se răspîndește pe fața luncilor îmbălsămate. BOLINTINEANU, O. 429.
      surse: DLRLC
    • Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, Mîndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele. ALECSANDRI, O. 180.
      surse: DLRLC
  • 2. Pădure formată din sălcii, răchită, anini, plopi etc. pe malurile unei ape curgătoare.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: zăvoi attach_file 3 exemple
    exemple
    • Lunca se despoiase în cîteva nopți, iar copacii întindeau acum brațe înfrigurate în ceață. C. PETRESCU, S. 169.
      surse: DLRLC
    • Cîrnii la stînga și coborîi în umbra adîncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58.
      surse: DLRLC
    • În codruțul cu copaci Și cu lunci pline cu fagi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290.
      surse: DLRLC

etimologie: